Noul spectacol produs de Centrul de Cultură „George Apostu” Bacău este rezultatul unei rezidențe artistice, desfășurată aici, în vară, sub genericul „La Est de Sud”. Acesta este și numele recentei premiere, de la Teatrul Fain din Bacău, cu piesa dramaturgului Mircea M. Ionescu, reprezentată în seara ultimei zile a Simpozionului de Estetică. Publicată în volumul „Beethoven cântă din pistol” sub titlul „Ținutul corbilor albi și ceasurilor fără timp”, piesa, scrisă în formula teatrului absurd, s-a născut, după mărturisirea autorului, într-un moment când nu mai distingea „punctele cardinale și sensurile existenței”.
Totul este bizar în această piesă, locul acțiunii, care este un cimitir (al viselor și al ceasurilor fără timp), personajele, cu nume generice, atmosfera, dialogurile cu replici hilare, cu sofisme, jocurile de cuvinte conținând nonsensuri, paradoxuri. Sunt multe idei în text și o ambiguitate fertilă, favorizând interpretări polisemantice, eu văzându-l ca pe o parabolă a unei umanități crepusculare, aflate într-o tragică derivă. Și în același orizont al înțelesurilor multiple situez și spectacolul gândit și pus în scenă de Gheorghe Geo Popa, într-o stilistică bogată, de o remarcabilă teatralitate.
Sala Teatrului Fain a fost reamenajată, întâmpinându-și publicul cu un aer nou. Intrând, observi un element de decor de mari dimensiuni, un ceas întors pe dos, și ești asaltat de sunetele unei muzici puternice, acaparatoare, stranii. Este coloana sonoră a filmului „Spectacolul lumii–Estul întâlnește Vestul”, realizat de Gheorghe Geo Popa, la tanbur fiind muzicianul iranian Ali Asghar Rahimi, la violoncel și shakuhachi, Andrei Chivu și Călin Grigoriu la chitară clasică. Pe culoarul din mijloc, dintre scaunele spectatorilor, două umbre (coregrafele Karla Merlușcă și Gabriela Toma) înaintează insidios, neliniștitor, sugerând o zonă a teratomorfului, a spaimelor, a tenebrelor. Spectacolul se mută apoi pe scenă, unde Doctorul de lăcuste, alias Bogdan Matei, cu un chip concentrat, marcat de efort, face exerciții cu haltere, purtând un dialog alambicat, abscons, cu Arhitectul de bombe–Dumitru Rusu, acesta cu un aer rătăcit, buimac, ducând cu el o colivie cu papagali invizibili. Ambii protagoniști sunt teribil de histrionici, într-o vervă nemaipomenită. Veritabile apariții spectaculoase, excentrice, sunt cele ale actrițelor Eliza Noemi Judeu– Femeia cu un coif ruginit, și Florina Găzdaru–Cerșetorul de ceasuri (și una și alta, cu un joc epatant), purtând costumații interesante, care le definesc personajele. De altfel, toată costumele – scenografia și costumele sunt semnate de Mariana Popa – sunt expresive, în ansamblu și în detaliu, ilustrând tema personajului și ajutându-i astfel mult pe actori.
Mai sunt și doi polițiști, care irup în scenă, legați între ei, ca doi siamezi, Polițistul cu mâna dreaptă în cătușe–Sebastian Munteanu și Polițistul cu mână stângă în cătușe–Alexandru Gușă, o pereche hilară, exact configurată, de ambuscați bezmetici, căutând un terorist invizibil.
În toată această nebuloasă, sumbră învălmășeală, o rază de lumină este adusă de plutirea diafană a unui Înger, figurat de balerina Andra Romașcanu, în timp ce Maestrul, un demon, un duh al răului („monștrii nu mor niciodată, doar se reîncarnează!” –sună avertismentul din text), este excelent conturat de talentatul coregraf Gabriel Scalschi.
În „La Est de Sud”, relațiile dintre personaje sunt bine articulate, într-un transfer de forță și de energie, Gheorghe Geo Popa, regizorul, fiind extrem de atent la lucrul cu actorii. Și toți sunt de acolo, din țesătura unui spectacol organic, omogen, funcționând impecabil pe toate palierele.
Actorii au alcătuit o echipă admirabilă, luându-și în stăpânire partiturile cu multă dedicare, nuanțându-și inteligent, în varii expresii, gesturi, mimică, atitudini, accente, personajele. Spun asta, și nu fac individualizări, pentru că „La Est de Sud” este un spectacol-orchestră (să-i amintesc și pe Codrin Condrea – lumini, Cristian Jugaru –sonorizare și video, Chromatique Studio – montaj video și coloana sonoră, Marius Curucli – video-film), elaborat cu grijă maximă, în profunzime, un eseu vizual vibrant, tulburător, cu numeroase imagini care trimit la repere culturale, recunoaștem o Pietà, la un moment dat, dar și cu secvențe ludice, într-un insolit balans între real și imaginar.
Este o parabolă deschisă, cu sensuri și existențiale, metafizice, dar și cu un accent polemic, de satiră social-politică, o meditație despre eșec, despre decăderea umanului într-o lume a efemerului, unde totul se prăbușește, se devalorizează, riscul fiind ca oamenii să rămână fără memorie, idei, idealuri, vise, rătăciți într-un pustiu.
