Pentru mulți, era una dintre cele mai frumoase zile. Și au motive să simtă asta. Pentru puțin alții, e o dată fără sens, care poate fi schimbată după bunul-plac. Eu, dimpreună cu generații dinainte și după, aveam în 15 Septembrie un reper. Care ne-a fost aruncat la coș în numele unei reforme fără cap și fără coadă, ce poartă numele pompos de „România Educată”. De acord că e obligatoriu să modernizăm, dar modernitatea fără rădăcini, tradiții și continuitate înseamnă doar o formă plină de… nimic. Și nu-i doar părerea mea! Am pierdut încă o dată esențială din calendarul ce ne regla viața normală, așa cum am pierdut și altele. Ce mai urmează? E în pericol 8 Martie, care nu se va mai numi Ziua Mamei, ci Ziua Părintelui I (sau Părintelui II – depinde de combinațiile neomarxiste ?). Nici Crăciunul nu se simte mai bine din cauza celor pentru care Miracolul înseamnă doar cifre profitabile la nivel global și se vrea înlocuit cu o sesiune de cumpărături tâmpite. Mai scăpăm?
Ce-am avut și ce-am pierdut
Ne păstrăm credințele, mai ales când e vorba de cele religioase. Nu-i rău, într-o epocă a desacralizării, care nu-l aduce neapărat pe Satana printre noi, ci ne îndepărtează de Dumnezeu și ne face mai răi. Crăciunul, Paștele, Sărbătorirele Maicii Domnului și Apostoilor sunt zile în care românii regăsesc întru simțire și împreună trăire. Mai rău stăm când e vorba despre timpul sărbătorii dintre o slujbă și două pomeniri, atunci când identitatea noastră are nevoie de întregitoare definire. Și n-au fost multe de pe la 1900! Să le luăm într-o ordine nu neapărat cronologic-istorică. A fost 1 Mai, o inveție a socialismului primar europeano-american, transformată într-o sărbătoare câmpenească distractiv-propagandistică după 1945. Sistemul a dus clasa muncitoare pe străzi la manifestații, iar apoi i-a dat liber la petreceri primăvăratece în aer liber, poate în compensarea interzicerii Învierii. Dinastia de Hohenzollern și-a inventat Ziua Regelui de 10 Mai, repede acceptată de popor, și datorită propagandei talentat-deșănțată a “veselului Alecsandri”, care-a pupat deopotrivă sceptrul Regelui Carol I și stema Reginei Elisabeta. Apropo de regii noștri, a fost și Sărbătoarea de 23 August, când monarhiștii spun că Mihai I a făcut toată treba, iar comuniștii că PCR rezolvat-o! Oricum, actualul Partener Strategic de peste Ocean și imediatul inamic din Est se pare că ne-au interzis-o și pe asta. Bunicii și părinții, chiar și unii dintre noi, își aduc aminte ce defilări frumoase erau, urmate de beri rece de la Mărgineni completate cu mici chiar din carne de la Avicola!
Timpul actriței care mai școlărește
“Când începea școala pe 15 septembrie, oamenii erau mai așezați în suflet. Erau mai siguri. Erau mai conștienti și mai lucizi.
Începea un soi de disciplină, o cadență… Știam că n-o să fim perfecți, dar ne străduiam. Aveam orele de Atelier, la care învățam să gătim, să împletim, să coasem manual, apoi, la mașina de cusut, aveam competiții sportive (da, după ’89!), handbal (fetele) și fotbal (băieții)… aveam teze… făceam ore de caligrafie…
Când începea școala pe 15 septembrie, aveam timpul să ne despărțim de vară cu tandrețe, cu amintiri, fără regrete.
Astăzi, timpul nu mai are răbdare. Timpul sau oamenii?
Oamenii sau conducătorii lor, oameni și ei (cred, nu mai sunt sigură)…?
De-acum trăim alte vremuri, progresul primează, eficiența și eficacitatea. Bine, asta se impune, dar nu știe nimeni scopul.
Nu mai gândește nimeni în perspectivă, ci în imediat.
Nu mai gândește nimeni Omul, ci populația…
«Noi trăim azi! », mi se spune clar și răspicat.
Și nu vreți să trăim azi pentru mâine și poimâine…?
«De ce să fugiți, mă, încet nu puteți merge?»
Școala a început anul acesta pe 5 septembrie… E noua regulă.
Unde vă grăbiți, mă!? Încotro…? ”
Eliza Noemi Judeu, actriță
Școală – scuola, tot aia e!
Larissa Soltaniuc s-a născut în Italia din părinți români plecați din țară în 1999. A învățat exclusiv în italiană de la grădiniță și până acum, când e studentă la Milano, mereu cu note bune și recunoașterea profesorilor. Are un frățior mai mic, Roberto, care e în clasa a doua, și el învățăcel doar în limba lui Dante și a lui… Berlusconi. Larissa nu știe mai nimic despre învățământul românesc, doar povestirile mamei și tatei fiind legătura cu școala românească. Deși anul școlar din Italia nu a avut un 15 septembrie, emoțiile celor mici și mari sunt aceleași.
„Știu despre școala din România de la părinți, care mi-au mai spus cum au învățat acasă, înainte și după 1989. Multe mi-au povestit și bunicii despre cum era să fii părinte, inclusiv că au mai făcut pozne și mama, și tata. Dar nu asta e important, ci faptul că mi-au spus mereu că trebuie să învăț pentru ca viața mea să fie mai bună, mai ușoară, mai ales că am fost mereu în competiție cu majoritatea colegilor italieni. Cât despre începerea școlii, și în Italia atmosfera dinaintea primei zile începe cu magazinele pline de rechizite, cu părinți îngrijorați care tot îi întreabă pe copii ce le mai trebuie. Poate sunt mai ochioase obiectele de aici, dar, la urma urmelor, tot cărți, caiete, pixuri și creioane sunt, important e ce faci cu ele. În prima zi, fiecare simte emoția unui început cu puțină teamă, dar și cu speranțele pe care le porți în suflet și-n ghiozdan. Cred că pentru un elev începutul școlii este comparabil cu Revelionul, când mii de gănduri și promisiuni făcute în fiecare an se înnoiesc. Elevul se întreabă cum este posibil că vara a fost doar cât o clipire de ochi, iar timpul școli pare a fi interminabil. Dar sunetul clopoțelului răsună și, în clasă cu tabla neagră în față, cu noii sau vechii colegi, cu profesorii cunoscuți sau nu, deși n-ar vrea să admită, elevii spun că le-a lipsit Școala!”
Larissa Soltaniuc, studentă la Milano
„Începutul de an școlar este complet diferit acum, prin comparație cu momentul când am început eu școala, în 1994 – prima generație a unei școli abia deschise, cu un număr mare de elevi și tot atât de mare de clase. Cred că unul dintre aspectele diferite este faptul că am început cu toții egali atunci. Ne-am diferențiat prin învățătură, fiind stimulați de competiția după… coroniță și premiul I, deși la drept vorbind, nu toți primeau o recompensă după obținerea acestui râvnit și muncit premiu. Stiloul cu cerneală, uniforma obligatorie, serbările din anii de clasa primară, respectul deplin față de profesori, rigiditatea sistemului, notele, cum am învățat tabla înmulțirii, cum am „ratat” premiul I în clasa I – probabil toate au fost lecții pentru viitor. Sau așa vreau să le privesc.
Cum am văzut începutul de an școlar ca ziarist? De regulă, „evenimentele” cum sunt numite în presă, înseamnă multă muncă pentru ziariști, din dorința de a „acoperi” cât mai bine subiectul. Îmi amintesc că într-un an am fost la grădiniță să relatez începutul de an școlar și era să plec însoțită fără voie de un copil care plângea după mama și aștepta să se deschidă o ușă să o ia la fugă spre ea. Și bineînțeles, nu pot să nu asociez începutul de an școlar cu multitudinea de buchete de flori și mulțimea de părinți și bunici pe care i-am văzut în toți anii de presă.
Cel mai greu început de an școlar este însă din postura de părinte. Mă bucur că au mai dispărut din festivitățile lungi la care participau mereu „oficialitățile”. Tot acel festivism nu are nici un sens sau, mă rog, înseamnă prea puțin pentru elevii care sunt pur și simplu bucuroși că se revăd cu ai lor colegi. Începutul de an școlar e un șir de frământări : să învețe cu plăcere, dar totuși să aibă cadre didactice riguroase, să caute performanța, deși acum se practică mai mult politically corectness-ul, să fie într-un colectiv în care să conteze mai puțin cum te îmbraci, dacă ai ghiozdan nou în fiecare an, și mai mult dacă ești politicos, înveți, ești un bun coleg. Și da, să conteze mai puțin ce nume de familie ai. Mi-am dorit pentru copiii mei cadre empatice și bine pregătite, o școală mai bine dotată, iar noi, părinții, să fim mai mult acel „sat” de care e nevoie să crești un copil. Cred că și noi, actualele generații de părinți suntem în schimbare, tributari sistemului din care am venit și totuși cu dorința de a vedea schimbări în bine. Problema este că timpul nu stă în loc așteptându-ne pe noi să ne decidem de care parte să fim, a trecutului sau prezentului. Așa că, nu ne rămâne decât să facem alegerile pe care considerăm bune la un anumit moment și să compensăm acolo unde sistemul nu dă rezultatele așteptate. Practic, încercăm să fim mai buni, a doua oară la școală, cu o răspundere mult mai mare.”
Andreea Gavrilă, PR Teatrul ”BACOVIA”
