Mai mult decât atât
Echivalenţa îl priveşte pe Vasile Alecsandri şi îi aparţine unui contemporan: Barbu Delavrancea (1858-1918). Într-o retorică entuziasma(n)tă, acesta îi află iniţial doi colegi de bătălie pe frontul culturii române, ca apoi să extindă aria şi să o aşeze în direcţia naţională: „Ceea ce Bălcescu şi Hasdeu au fost pentru istoria ţării, Alecsandri a fost pentru limba românească. Nici criticii, nici filologii, nici publiciştii, toţi la un loc, n-au făcut atât cât Alecsandri pentru reînvierea limbii româneşti. Şi de aceea gloria cea mai mare a marelui poet stă aci, în lupta titanică pentru triumful geniului literar al neamului nostru. Şi fiindcă aceasta este adevărata lui glorie, gloria lui va fi eternă, ca şi limba neaoşă a ţăranului din Dacia Traiană”.
Alte voci, acelaşi timbru
Dacă Barbu Delavrancea a rostit o vorbă generală, atotcuprinzătoare, alţi cărturari au punctat exact meritele celui ce a adunat celebrele „Poezii populare ale românilor”: „Mai ales datorită lui Alecsandri s-au constituit în cei treizeci de ani dintre 1840 şi 1870 limba literară română şi literatura modernă a României” (Al. Balaci) sau „Niciun scriitor român, până la Alecsandri, nu a acumulat cantitativ şi mai ales calitativ figuri de stil mai izbutite, mai sugestive prin capacitatea lor de a răscoli afectiv sufletul cititorilor” (Gh. Bulgăr).
Scriitor, dar şi lingvist
„Primul poet al patriei sale” (A. Roque-Ferrier, Montpellier, 1879), a tratat limba română atât din perspectiva cetăţenească (nu a pregetat să-i ia la refec pe „stricătorii de limbă”), cât şi din punctul de vedere al unui filolog. Într-o vreme când în ortografie etimologismul părea să câştige teren, Alecsandri apără „principiul fonetic, regulat prin cel etimologic”, etalând teoria bunului-simţ: „Sunt de părere a se adopta o ortografie simplă, pe care să o poată învăţa şi deprinde lesne atât românii, cât şi străinii. Ortografia trebuie să fie un mecanism inteligent pentru scrierea unei limbi, iar nu o ştiinţă adâncă, încâlcită, nesuferită, ce absoarbe o mare parte din capitolul inteligenţei şi întârzie studiile serioase şi folositoare”. Îndemnul e valabil oricând: „Să respectăm armonia limbii, să ne conducem de notele ei melodioase”. El însuşi a devenit reper în acest demers, atrăgându-şi aprecierea lui Titu Maiorescu: „V. Alecsandri, prin scriere şi sfătuiri orale, ne-a întărit în tendinţa de a ne emancipa limba din pedantismul filologilor şi de a o primi aşa cum este, ca un izvor limpede din mintea poporului”.
Şcoala-şcoală şi şcoala de poezie
- Poetul a arătat că îi pasă de soarta limbii române în şcoală. Ca membru în Comisia pentru reorganizarea învăţământului public din Moldova (1851), a susţinut decizia ca româna să fie limba oficială în şcoli.
- A.P.P.T., în Cartea de onoare, Mirceşti, 27 iul. 1965: „Şi-am prins patimă nebună/ De cerneală şi hârtie/ Când sub primul clar de lună/ Eu am scris o poezie./ Tu-mi eşti tatăl meu de-acuma,/ Tu, Vasile-Alecsandri./ Tu-mi eşti tatăl, tu-mi eşti muma/ Pentru versul meu. Să ştii!”
