În satul copilăriei mele, claca făcea parte din ADN-ul comunității. Orice concetățean aflat la strâmtoare era ajutat, mai ales dacă era și o ființă morală. Era cineva bolnav, pierduse un membru de familie, se abătuse asupra lui o nevoie pe care nu o putea îndupleca, exista o urgență cauzată de un incendiu, de un cutremur… Satul reacționa spontan, după nescrisele legi ale tradiției și bunului simț. Nu interveneau preotul, învățătorul sau primarul, nu solicita cel hăituit de nevoință, ci, pur și simplu, dintr-un senin al spiritului de solidaritate, erau mobilizate energii impresionante. Bărbați, femei și copii formau ad-hoc un nucleu de clacă, pentru ca apoi numărul clăcașilor să tot crească. Am văzut claca în acțiune. La semănat, prășit, îngrijit și cules, depozitat recolta. La repararea sau construirea unor case. La pregătirea unor nunți sau praznice. La înmormântările unora. La asigurarea lemnelor de foc pentru iarnă… La îngrijirea unor bolnavi aflați în mrejele singurătății… La unele dintre clăci se povestea, se glumea, se cânta, se înfiripau prietenii, căsătorii, se degusta… N-am auzit pe nimeni, vreodată, că ar fi revendicat răsplată pentru efortul depus la clacă. Nu erau oferite nici diplome pompoase de voluntariat. Doar din când în când, fără a nominaliza, preotul spunea în predicile sale că este impresionat de aceste gesturi ale concetățenilor săi.
Acest obicei era prezent în toate satele. Când am ajuns, la începutul anilor ʼ70, în satul Frumoasa, din comuna Balcani, un coleg de la școala la care fusesem repartizat a început să-și înalțe o casă. Era toamnă. Nu știu cum, dar vreo zece colegi ne-am pomenit că, după ore, săpam, turnam betoane, căram cărămizi la această casă. Pe lângă noi s-au lipit și alți săteni. Seara târziu, vecinul de peste drum, morarul așezării ne aștepta cu pâine și măliguță caldă, cu brânză la putină și tochitură, toate stropite cu voie-bună și un pahar de vin, făcând, astfel, și el, parte din clacă. Ori de câte ori trec și astăzi pe acolo, simt că în acea casă pulsează sufletul comunității și mă întreb dacă lumea satului de astăzi mai simte nevoia acestui spirit de solidaritate…
Am vizionat recent, pe NETFLIX, un documentar impresionant, ,,Renovări uluitoare”, în opt episoade. O echipă de renovatori iscusiți își asumă riscuri mari și concep planuri minuțioase pentru a transforma complet locuințele unor familii în doar 12 ore. Echipa renovează o casă pentru a o face mai accesibilă pentru o bunică în devenire, care suferă de probleme de vedere, dar și pentru a crea spațiu pentru nepot. Un pompier salvator, primul proprietar de casă din familia sa, nu are timp să-și transforme bungaloul în care locuiește, împreună cu partenerul său și cu mama lui, în… „acasă”. Un cuplu cu nouă copii și-ar dori mai mult spațiu și mai puțină dezordine, dar o ploaie inoportună subminează serios planul de renovare. Pentru a crea mai mult spațiu pentru o mamă singură și copiii ei, echipa construiește o baie din nimic și transformă curtea apelând la flori și la amenajarea unui cinema în aer liber. La câteva luni după ce constructorul unei familii a dispărut în toiul renovărilor, casa de vis la care aceasta aproape nu mai spera va fi terminată. A intervenit aceeași echipă renovatoare de voluntari…
Proiectul, sprijinit financiar și de diferiți sponsori, cunoștea, în fiecare caz, și participarea a peste două sute de voluntari care aveau diferite meserii… Surpriza și bucuria beneficiarilor, nemăsurabilă… La fel ca și satisfacția comunității, cea care recompensa prin această… clacă faptul că beneficiarii sprijiniseră, în fel și chip, tot voluntar, comunitatea… Danielle Brittany Brooks, cuceritoarea actriță și cântăreață americană, ca lider regizoral/ artistic al îndrăznelilor morale ale echipei de renovatori, transformă această investiție de suflet într-un veritabil show.
