Cartea este tezaurul cel mai important al umanității. Nu doar pentru că depozitează trecutul, prezentul și, prin forța ficțiunii, viitorul, ci întrucât, dată fiind memoria sa specială, este singurul martor al supraviețuirii noastre ca specie. Așezată în biblioteci publice sau personale, prieten care nu trădează nici atunci când nu ești de acord cu ea, rămâne un reper al încercărilor de a surprinde esența zvârcolirilor noastre. Cândva, într-un eseu, un adolescent îmi spunea că pentru el Cartea nu este doar cel mai bun profesor/ prieten, ci chiar raiul din rafturile casei sale.
Prima carte despre care îmi amintesc, după Abecedar, că am citit-o, este una de povestiri: ,,Floarea de piatră”. În preadolescență, am aflat că minunata bibliotecă din Alexandria, monument al spiritului antic, a fost distrusă. Nici astăzi n-am înțeles dacă Iulius Cezar sau califul Omar poartă vinovăția acestei crime. Despre ultimul dintre acești cuceritori se zice că, realizând că biblioteca depozita toate cunoștințele lumii, ajungând la încheierea nenorocită că acestea contraziceau Coranul, ar fi oferit biblioteca ospățului flăcărilor. Țin minte că ori de câte ori revedeam ,,Floarea de piatră” îmi venea s-o strâng în brațe, s-o sărut pentru norocul de a nu fi fost prada acelei nenorociri, deși ea fusese scrisă hăt departe de acel timp criminal…
Apoi am aflat despre alte crime monstruoase; pe care le cunoaștem toți, desigur. Biblioteca Imperială a Constantinopolului, o altă comoară, a dispărut în urma celei de-a patra Cruciade, când soldaţii creştini au incendiat-o. Biblioteca lui Celsus din Efes a fost arsă în timpul unei invazii a goților. Casa înţelepciunii din Bagdad Casa, una dintre cele mai mari biblioteci din întreaga istorie a Asiei, a fost arsă de invadatorii mongoli conduși de Hulagu Khan. Biblioteca Universităţii din Naland, una dintre cele mai importante ale antichității, aflată în nord-estul Indiei de astăzi, a fost distrusă de hoardele lui Bakhtiyar Khilji, în încercarea de a stârpi budismul. Erau atât de multe cărți aici, încât incendiul, care schimbase culoarea cerului, a durat vreo trei luni…
Aceste monumente, depozitare ale înțelepciunii, erau considerate a fi, împreună, inima, sufletul și rațiunea Lumii…
Când Heinrich Heine ne spunea că toți ,,cei care ard cărțile ajung, in cele din urmă, să ardă ființele umane”, am crezut că exagerează, deși istoria ne avertizase. Mulţi împărați romani au ars scrierile creștinilor. Inchiziția a trimis și cărți pe rug. În Franţa, Italia, Spania, Anglia, Rusia, Indonezia, Chile, China sau Sri Lanka secolele au cunoscut asemenea crime. Ajunși la putere în 1933, naziștii au făcut un show tragic, în peste 200 de orașe, și din arderea cărților. În 1992, gherilele lui Radovan Karadžić au incendiat biblioteca națională din Sarajevo, distrugând peste trei milioane de cărţi, printre care multe opere importante ale literaturii şi culturii bosniace. De-a valma, autori și cărți au luat calea neființei. Tragediile de acest gen au fost atât de mari și de multe, încât n-am pus la suflet unele dintre gesturile dobitocilor mioritici contemporani care au închis biblioteci din rațiuni idioate.
Specia umană a ajuns în ultimul hal al decăderii în secolul nostru. S-a ajuns la atacul fățiș, ca asumată crimă, a Autorului. Unii, terorizați de gândul că ficțiunea dă la iveala adevăruri pe care realitatea le umbrește, au trecut la uciderea a Scriitorului. Tentativa de asasinat căreia i-a căzut victimă Salman Rushdie este o rușine fără precedent pe obrazul mult prea gros al speciei noastre. Unul dintre cei care a aruncat „fatwa”, pedeapsa cu moartea, asupra scriitorului, a declarat că este fericit („Să sărutăm mâna celui care a sfâșiat cu un cuțit gâtul dușmanului lui Dumnezeu”) de gestul inuman al atentatorului. Cuțitul acesta a fost înfipt însă nu doar în gâtul lui Salman Rushdie, ci în cel al Cuvântului, al Libertății, al Demnității, în inima fiecăruia dintre cei care n-au fost încă atinși de marea dobitocire. Rushdie face statui Omului asediat de îndoieli. A zămislit și înălțat zmeie din carnea ficțiunii; zmeie care ne fac măcar să visăm frumos, dacă de trăit în acest registru nu e posibil. Pe scena aceea în care lui Rushdie i-a fost împlântat cuțitul în dreptul lui de a se manifesta ca Om a avut loc, de fapt, un atentat împotriva Ființei Umane, împotriva fiecărui Om care simte în el pulsul civilizației autentice.
