Câteva fugitive notații

Un inamic al dogmatismului: Am citit mai multe articole publicate cu ocazia Centenarului Marin Preda, și m-am oprit la unul scris de criticul Bogdan Crețu, în care acesta susține și argumentează ideea potrivit căreia Preda era un adversar categoric al confiscării literaturii de către ideologie. Dar nici nu era adeptul unui imobilism estetic, al evazionismului, conștient fiind că un scriitor nu poate face abstracție de tensiunile prezentului, de temele importante ale vremii lui. Nu-i suporta pe „făcătorii de cuvinte”, pe autorii preocupați de subiecte minore, de amănunte. „Dar marea sa reușită, afirmă criticul, e aceea că ea (opera) rezistă foarte bine și altfel decât un document al epocii în care a apărut. Asta pentru că scriitorul a știut să țintească problemele morale și crizele permanente”. Modelele sale fiind marii romancieri Balzac, Victor Hugo, Tolstoi și Camus. Acesta din urmă un gânditor lucid, un „om revoltat”, un dușman al ideilor fostului să prieten Sartre, sedus de ideologia marxistă.
Preda a fost un om de curaj, de atitudine, un personaj de mare calibru, o „figură”, extrem de popular într-o epocă de tristă amintire. Amintesc și celebra replică pe care scriitorul i-a dat-o lui Ceaușescu, în viscoliții ani ’70 (știind la ce riscuri se expune): „Dacă vreți să reintroduceți realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid”. Marin Preda, „ultimul superstar al literaturii din comunism”. Creator de mare forță, un om cu gândire liberă, observator atent, pătrunzător al naturii umane și un inamic al dogmatismului.
Noul militantism intelectual: Asta nu sună deloc bine și este cu totul împotriva gândirii libere, critice, reinstaurând cenzura. Conceptele folosite de aprigii susținători ai noilor doctrine progresiste sunt de-a dreptul ridicole, de cele mai multe ori, grotești chiar. Când aud că au apărut „comitete de etică” și o cohortă de observatori care devin violenți imediat ce nu li se pare lor ceva „corect”, mă ia cu frig. Am crezut că am scăpat de absurdități tip „omul nou”, norme de conduită, de lucruri artificiale care-ți sunt impuse în mod agresiv. Acum limbajul e mai sofisticat, dar foarte găunos, în fond. M-am săturat de atâta deconstrucție, binaritate, „gender identity”, construcție socială a sexului (ce aberație!), apropriere culturală, incluziune etc. Mare meșteșug de tâmpenie! Sunt, și la ora actuală, smintiți care visează noi revoluții culturale, teroriști ideologici.
Un colecționar de oameni și de obiecte: În atelierul lui Picasso erau grămezi de lucruri, puse de-a valma, ca în piețele de vechituri. Vopsele, pânze, cartoane, piese auto, sârme, pantofi vechi. Nu arunca nimic, spunând despre acele lucruri pe care le aduna mereu, că trebuie să le păstreze dacă tot au ajuns pe mâinile lui. „Cu o simplă atingere a mâinilor lui, acestea căpătau un sens”, povestea Dora Maar, una dintre iubitele celebre ale pictorului, fotografă de mare talent și pictoriță suprarealistă. Apoi, Picasso nu rupea relații, nu permitea femeilor să-l părăsească nici măcar când deveneau foste iubite. „Părea că o parte din el rămânea într-un fel curios legat de femeia cu care fusese o vreme. Colecționa oameni așa cum colecționa obiecte”. Formidabil simț al proprietății și o fantastică forță creatoare! De altfel, Dora Marr, care a suferit enorm în urma furtunoasei relații cu artistul, a recunoscut că îi adora creativitatea, forța, flacăra cu care crea, și nu doar pe el ca persoană. Și asta e de înțeles, din moment ce artistul, „ca bărbat era jalnic, imoral, zgârcit, malițios”. Arta era esența lui, așa că nu avea cum să fie un om ca oricare altul, spune o femeie talentată care a fost și ea o piesă din colecția lui și a suferit enorm în urma relației lor traumatizante, care avea ceva dintr-o încleștată luptă, ca în cunoscutul desen al lui Picasso, „Dora și minotaurul”.