Poetă sensibilă şi prozatoare viguroasă, Mărioara Popovici (1 aug. 1922, Bacău – 19 aug. 2013, Bacău) ar fi meritat mai multă vizibilitate. A început cu poezie în revista „Frământări” a Colegiului „Ferdinand I”, la 17 ani, continuând cu proză şi iar versuri, inclusiv epigrame, în „Bacăul” (1940), „Cronica” (1941), „Steagul roşu” (după 1964), până către anii 2000, când apare cu sonete („excelente”, după Vasile Sporici) în „Ateneu”.
Poeziile au cantabilitate, ceea ce l-a făcut pe Alexandru Tiron-Sphinx să reţină unele pentru a fi puse pe note. Ioan Lazăr îi prefaţează volumul de debut „Şansa ultimei clipe” (1999) – cu reflexe ale romanului lui Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” –, cu sprijinul lui Ioan Prăjişteanu, artizanul Editurii „Plumb”. Cartea „explorează inteligent câteva situaţii-limită: moartea, trădarea, iubirea” (Eugen Budău). Ulterior a mai publicat două romane: „Focul” şi „Tăcerea are ochi albaştri” şi volumul de sonete „Tânguiri de caval” (2010).
A lăsat câteva poezii în manuscris şi, pe banda-mi magnetică, fermecătoare amintiri despre lumea de altădată. Un portret al tagmei poeticeşti poate fi acest catren din iunie 1988: „[…] noi, culegătorii de vis şi de sublim,/ Amestecăm în glumă un vers dintr-o romanţă/ C-un strop de digitală la cana cu speranţă/ Şi numai din eroare se-ntâmplă să murim…”