– Interviu cu Adrian MATEI, scriitor, publicist –
– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l sculptați în operă?
– Friedrich Nietzsche vorbea despre creație ca fiind „singurul surâs al tragediei
noastre”, iar Emil Cioran ca fiind „o salvare temporară din ghearele morții”.
Deci pot să afirm că ceea ce așez pe hârtie are o valoare expresivă, insesizabilă
pentru început, dar benefică pentru autor. Până să ajungă să salveze temporar tragedia noastră, sculptura literelor trebuie să salveze creatorul ei, sufletul lui zbuciumat, să-i calmeze creierul zgâlțâit de șocurile imaginației. Dacă am privi-o ca pe o valoare intrinsecă, pentru ,,devoratorul de cărți” ar fi vitală, ca aerul pe care nu-l vezi, nu-l miroși, dar te ține în viață. O viață frumoasă, boemă pe alocuri, pentru că alta e starea de spirit atunci când te trezești într-un peisaj inundat de imaginea soarelui ce sărută în răsărit valurile mării. Există riscul (asumat deja de creator) ca aici să intervină lipsa de modestie. A folosi cuvântul valoare în jurul propriei opere este un act de blasfemie artistică, dacă ar fi să ne luăm după deja arhicunoscutul clișeu „Valoarea unui artist o dă posteritatea”. Așa că, mulți scriitori contemporani mai au ceva ani de așteptat până când, din locul acela cu verdeață, vor privi cum rafturile librăriilor vor fi doldora cu volumele dumnealor, iar cuvântul din ele propovăduit ca a nouă evanghelie. Concluzionând, nu cunosc unitatea de măsură a valorii cuvântului meu, dar lucrez asiduu la acest aspect.
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
– Întrebarea aceasta, care s-ar traduce în „Prihănit vs. Neprihănit?”, își are originile în ale omenirii începuturi și îmi trimite gândul la o altă întrebare, de complexitate asemănătoare – „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?” Dacă aș răspunde filosofic, l-aș cita pe Platon – „Lumea sensibilă nu este decât o copie palidă a lumii ideilor” și aș accepta că ambii sunt diferențiați ca idei ce reprezintă parametri importanți ai conduitei sociale. Dacă aș răspunde religios, m-aș folosi de cuvintele părintelui Teofil Părăian – „E toată Evanghelia cuprinsă aici în pilda aceasta cu fiul risipitor. Pentru că fiul risipitor îl închipuie pe omul păcătos, fiul care a rămas acasă îl închipuie pe omul drept care se încrede în dreptatea lui, iar tatăl este Dumnezeu, care e bun şi primitor”. Poate că teologii au cele mai apropiate argumente pentru a căuta ,,lipirea de suflet” din pilda scrisă în Capitolului 15 al Evangheliei după Luca… Asta și pentru că a fost născocită de o minte din tagma lor. Dacă aș răspunde mirean, îi înțeleg pe ambii frați, am trecut prin experiența amândurora, dar nu pot spune răspicat că mi-e mai bine în pielea unuia sau celuilalt. Adunând răspunsurile din toate cele trei planuri pot afirma că nu îi pot diferenția ca grad de posesie al sufletului meu, ambii fiind prezenți acolo și având roluri esențiale.
– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
– Câteodată, dar nu ca Moise pe muntele Sinai… Nu mă consider într-atât de credincios, încât să primesc de la divinitate legi pentru poporul meu și nici atât de abil pentru a le implementa. A sta de vorbă cu Dumnezeu ar fi echivalentul trecerii printr-o mare cumpănă a vieții personale, a fi într-un mare păcat. Mulți oameni aleg aceasta formă de comunicare spirituală. Izbăvirea venită din acest ,,efect al discuției cu Dumnezeu” – o călătorie metafizică tulburătoare care îți lasă doar corpul pe Pământ –, este mai tămăduitoare ca multe tratamente pentru anxietate, frică, depresie, atac de panică. Chiar dacă este un monolog interior, de cele mai multe ori e și o rugă trimisă spre ocrotire sau rezolvare divină a unei probleme majore. Răspunsul, dacă vine, ar fi perceput în subconștient, pentru că nu cred că entitatea misterioasă din ceruri s-ar deconspira așa de ușor vorbind direct cu conștientul nostru. Da, vorbesc uneori cu Dumnezeu și sunt momente în care simt că-mi răspunde… E ca o vindecare… Avem momentele noastre!
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
– Îmi este aproape imposibil să nu accept existența acestor tărâmuri antemergătoare vieții. Dacă îmi accept condiția umană de a fi poet, de a lupta în bătăliile creației, trebuie să mă încred în călătoriile lui Dante din „Divina Comedie”, în care este ajutat să meargă prin Infern de un poet – Vergilius, ca simbol al rațiunii. Dacă accept Iadul, accept, ca simbol al iraționalității, și existența stăpânului lui, fapt întărit și de Goethe în al lui ,,Faust”. Dacă îl accept pe Satan – cel izgonit din rândul îngerilor lui Dumnezeu, atunci accept și căderea lui din Eden, acele Câmpii Elizee descrise acum de același poet Publius Vergilius Maro în „Eneida” lui. Din punct de vedere cultural, Raiul și Iadul au trecut, prezent și viitor… Pentru a fi conștientizate s-a vărsat multă cerneală, s-au consumat multe vopseluri, s-au spart multe pietre și s-au tocit multe arcușuri.
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
– Trădarea este un păcat pe care îl înfăptuim cu sau fără voia noastră, convinși pe deplin sau nu. Cea mai recentă trădare a mea a fost că m-am îndepărtat de versul clasic. Culmea este că am trecut exact prin stările enumerate în enunț. Ură – pentru că am fost nevoit să aleg versul alb care nu mai curge, ci șerpuiește versificator, Satisfacție – pentru că sunt în pas cu vremurile ce se schimbă și cu trecerea aproape ,,pe nesimțite” în postmodernism, Eliberare – pentru că am ieșit din sfera – îngrădirii rimei și al vocabularului poetic clasic și Regrete – Oh! Da!, regrete pentru că mă îndepărtez de prozodia eminesciană, de muzica și de paleta coloristică în care genialul nostru poet și-a deschis sufletul către noi. Dar îmi pot trăda oricând trădarea, întorcându-mă la vechile obiceiuri, ca apoi să revin cu detalii despre trăirile noi la care am fost supus.
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
– Într-o asemenea conjunctură nu pot fi decât un simplu consultant, de cârpit nu prea aș avea mari șanse de izbândă în fața Creatorului. M-aș opri doar la a șasea zi și aș încerca să domolesc tăria cuvintelor, fără a le scoate din context – „Să facem om […] ca să stăpânească […] tot pamântul. […] Umpleți pământul și-l supuneți!”. Sunt sigur că niciun scrib nu a intuit că transcrierile felului în care Dumnezeu a creat lumea vor fi răstălmăcite și vor da naștere la tot felul de interpretări care au fost dezastruoase de-a lungul istoriei. Ca portaluri către tenebrele răului, le bănui ca ar fi decisive în apariția cuvintelor „inuman” și „dezumanizare”. Speranța moare ultima, așa că, dacă aș fi mâine un fel de ,,croitoraș viteaz”, aș petici întreaga noastră geneză cu doar cinci cuvinte – ,,cu blândețe și înțelepciune” așezate după acele verbe cu colți ascuțiți. „Să facem om [..] ca să stăpânească cu blândețe și înțelepciune [..] tot pamântul. [..] Umpleți pământul și-l supuneți cu blândețe și înțelepciune!”. Amin!
– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
– Mintea umană ajunsă la maturitate reușește să conștientieze principalul element al conștientizării, nevoia apariției și a existenței lui – anume certitudinea. Conștientizarea certitudinii are conotație morbidă – după viață urmează moarte. Artistul însă are parte de o pomenire veșnică, chiar dacă trupul se transformă în lut, scrisul rămâne (scripta manent). M-au marcat, în această direcție, versurile a doi mari poeți ai literaturii universale. Primul ar fi persanul Omar Khayyam, cu ale lui versuri din poemul ,,Ulciorul”: ,,Și trupul tău care mi-e astăzi cel mai iubit dintre limanuri/ Va fi un vechi ulcior din care vor bea drumeții pe la hanuri ”. Al doilea ar fi poetul nostru național, Mihai Eminescu, cu primul vers al poeziei ,,Odă în metru antic”: ,,Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”. Diferența de opt secole dintre cei doi nu a reprezentant o piedică în fața puterii poetice de a tulbura sufletele sensibile ale cititorilor din toate timpurile și de pe toate meleagurile. A încerca să le deslușești întreg misterul îngropat în sarcofage filosofice, înseamnă a te opri din a mai rezona la vibrațiile versurilor lor. Și acest lucru chiar că îmi displace!
– Îmi iau libertatea de a vă cita două poeme din grozavul volum ,,Poemele unui îndrăgostit”…
,,În ora ce a trecut/ de nouăzeci și nouă de ori/ m-am gândit la tine/, de treizeci și trei de ori/ mi-am amintit/ de cele trei minuni ale tale,/ de unsprezece ori/ nu ți-am putut alunga imaginea/ preț de nouă secunde/ și o singură dată/ te-am iubit…” (,,Al nouăzeci și nouălea poem”)... ,,Dacă mi-e dor de tine/ Îmi întind mâna/ Și ating luna,/ Dacă mi-e dor de tine/ Îmi înec frământul/ și sărut pământul,/ Dacă mi-e dor de tine,/ Îmi închid pleoapele/ Și calc peste ape.// Dar, nu am motive/ Să-ți caut iubirea/ Atâta timp cât/ respiri lângă mine./ Încă, nu mi-e dor,/ Mi-e bine…” (,,Al zecelea poem”).
