Notam, în primul an de pandemie, despre o pensionară care s-a apucat să facă măști de protecție pentru sărmani, croindu-le și cusându-le manual. Apoi, despre un tânăr care s-a tot agitat să le ducă de mâncare și alte bunuri de trebuință celor care nu puteau ieși din case, în special vârstnicilor și celor nevolnici.
Evident, ca nativ în Pești, (complexa și frumoasa zodie, după cum zic inițiații) preocupat mai mult să-i ajut pe alții, decât să mă ajut pe mine, astfel de fapte m-au încântat peste măsură. Și mai mult am tresărit când am aflat că istoriile celor doi pe care i-am amintit s-au reprodus la scară ceva mai largă (insuficient de mare după câtă nevoie are societatea, în general).
Niște bătrâni, aflați sub marele risc al depresiei, generat de ideea năucitoare că nu ar mai fi utili societății, s-au oferit să fie ei sprijin copiilor care n-au de niciunele, învățându-i să coasă, să țeasă, să planteze pomi sau să se poarte cuviincios la masă ori în societate, amintind de vremurile de demult apuse, când respectul era la mare preț.
Când mai nimerit ar fi fost, credem mulți, ca tinerii, cei mai în putere, să le întindă lingura de apă celor părăsiți de puteri. Sigur, întotdeauna m-am așteptat ca statul să facă toate astea, căci, până la urmă, la el se strâng toate avuțiile țării și, ca atare, el are toată puterea să o facă, obligatoriu și cu prisosință. Căci, nu-i așa?, pentru el și-a dat sufletul pensionarul de azi, lucrând până la epuizare, de cele mai multe ori fără a fi recompensat în egală măsură cu efortul depus. Vorba aia „Geaba voință, dacă nema putirință”.
De trei decenii, bătrânii sunt umiliți, de dimineața până seara, și de seara până în zori, numai dacă iei în calcul mizeria de bani pe care le-o trimit prin poștaș, în fiecare lună. Chiar și așa, bunicii noștri găsesc mereu resurse pentru a ajuta, din puținul pe care-l au, pesemne ca răspuns la educația primită în vremurile de demult, când și ei au fost copii. Respect.
