Empatie, onestitate, respect

Gala Premiilor UNITER 2022 a apărut într-o nouă formulă și nu mă așteptam să aud un cor de laude. Chiar dacă a fost evident că am văzut ceva nou, proaspăt, cârtitorii de serviciu nu au lipsit de la datorie și au făcut ceea ce știu ei mai bine. Oricum, se știe că, în materie de artă, unanimitatea este exclusă și de nedorit. Însă cei mai mulți oameni (nu frustrați, revendicativi, resentimentari), dintre cei de bună- credință, fiindcă nu a dispărut, totuși, această categorie, au recunoscut că regizorului Radu Afrim și echipei sale le-a ieșit un show care nu a plictisit. Ceea ce era de așteptat, pentru că Afrim transformă tot ce atinge într-un spectacol de o imaginație debordantă, de un ludic și cuceritor eclectism, care nu lasă pe nimeni indiferent, pentru că fiecare spectator găsește în acel amestec foarte viu și colorat ceva pe placul lui, care vorbește direct sensibilității sale. Noul concept de gală a avut câteva mesaje clare privind realitățile teatrale din zilele noastre, tema tinerei generații care își găsește cu greu locul fiind în prim plan. Am văzut, așadar, pe un ecran, apărând în niște ferestre, actori, regizori, scenografi care se prezentau cu mult aplomb, spuneau ce fac, invitându-ne la spectacolele în care joacă, în diferite teatre din țară sau în formațiuni, companii independente. A fost și o secvență amuzantă când regizorul Botond Nagy (un artist remarcabil, de o factură specială, un creator de lumi intens dramatice și poetice) și-a făcut reclamă în maniera scandaloasă, provocatoare a avangardiștilor, decretând că, „teatrul meu e la fel de tare ca fundul meu”, unul antrenat la sala de gimnastică, și pe care l-a întors spre sală. În fine, faptul că tinerii artiști, mulți dintre ei talentați în chip real, nu au unde să se angajeze, teatrele având, în mai toate cazurile, schemele de personal complete, blocate etc. are mai multe explicații și ele sunt cunoscute celor din domeniu. Dar nimeni nu ia măsuri și, în continuare, ies de pe porțile facultăților nou înființate sute de absolvenți care au asigurat, din start, șomajul. Din păcate.
Dar să mă întorc la Gala care s-a desfășurat la Palatul Culturii din Bistrița, și care a fost o ediție aniversară, a 30-a. Fără cel care a inițiat-o, din nefericire, regretatul Ion Caramitru, omagiat și cu acest prilej și evocat în emoționante cuvinte de Marcel Iureș, în deschidere, și într-un alt moment sensibil, de Marina Constantinescu.
Pe scurt acum, trec în revistă ce mi-a plăcut din seara de sărbătoare a teatrului românesc: prezentatorii, arătoși, eleganți, poate un pic prea sobri, Raluca Aprodu, într-o superbă rochie (creație a Mariei Lucia Hohan, stilista unor dive de la Hollywood) și Emilian Oprea, bine cunoscuți actori de teatru și film. M-au impresionat apoi vorbele a doi actori laureați, care în micul lor discurs de mulțumire au spus cum își doresc ei să facă această profesie: „în prietenie, în respect și admirație reciprocă”‒ Oana Jipa, Premiul pentru debut, și „cu iubire, empatie, onestitate” ‒ Lóránd Váta, Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal. Și m-a bucurat că atât de talentatul Horia Suru, care e și băcăuan pe deasupra, a luat Premiul pentru regie. Și el, cu multă căldură și modestie, cu recunoștință, a rostit numele tuturor celor din echipa „Trilogiei minelor”, spectacolul său premiat. Așa se și cuvine, pentru că teatrul este o artă de echipă. O artă de a fi împreună.
Foarte frumos, discursul de final al lui Dragoș Buhagiar, președintele UNITER, a fost un apel la continuitate, unitate, solidaritate a breslei teatrale, la respectul care ar trebui să caracterizeze relațiile profesionale.