În adolescența mea, una dintre cele mai așteptate seri era cea de miercuri, pentru că atunci era Telecinemateca. Pe care o aștept și acum, ca să revăd, altfel, desigur, filme care mi-au plăcut. Acum câteva zile am revăzut „Drumul spre înalta societate”, care m-a întristat rău de tot, m-a impresionat până la lacrimi și m-a revoltat, în același timp, la acea vreme, în anii mai romantici. Fiindcă atunci nu înțelegeam cum poți să trădezi o iubire adevărată, și am rămas multă vreme îndurerată de tragedia lui Alice, pentru care viața nu mai are sens după ce iubitul ei o părăsește, ea alegând să moară. Filmul este o excelentă ecranizare, încununată cu multe premii (regizor, Jack Clayton) a romanului omonim al lui John Braine, un prozator de succes, făcând parte din familia răzvrătiților, a „tinerilor furioși” englezi care nu s-au împăcat defel cu realitățile timpului lor, practicând o critică socială acerbă.
Tema romanului este cea a parvenirii, Joe Lampton, un tânăr de origine modestă, dorindu-și cu ardoare să scape de stigmatul sărăciei și să intre în rândul celor din vârful ierarhiei sociale. E chipeș, sigur pe capacitatea lui de seducție, și este și un contabil bun, cu șanse de avansare în profesie. Dar el nu se mulțumește cu puțin și țintește sus, o vrea pe fata celui mai înstărit tip din oraș. Și pentru a-și atinge scopul, desfășoară o întreagă strategie, cu perfect sânge rece, cu desăvârșit cinism. Asta deși, între timp, se îndrăgostește cu adevărat, frecventând un cerc de teatru, de o femeie mai în vârstă decât el, dar deosebit de atrăgătoare. De o frumusețe aparte, cu un nu știu ce enigmatic, inteligentă, cultivată, sensibilă, Alice este nefericită în căsnicie, având un soț necioplit și afemeiat.
La începutul idilei cu Joe, ea, franțuzoaică rafinată, vorbea doar de „une amitié amoureuse”, un fel de joc fără urmări, un refugiu care o făcea să uite de nefericirea ei în căsnicie. Numai că, în scurt timp, totul s-a transformat într-o pasiune devastatoare. După ce Joe îi spune că s-a hotărât să se însoare cu fata bogătașului, rămasă însărcinată cu el, Alice se duce într-un bar, unde bea enorm, încercând să-și anestezieze durerea cu alcool, după care se urcă în mașină și sfârșește într-un groaznic accident. Chiar dacă e zguduit de această tragedie, repetându-și că el a omorât-o pe femeia iubită, Joe se va însura cu Susan, fata de bani gata, moștenitoarea, pentru că deja își vânduse sufletul pentru obținerea bogăției, a puterii, și va fi un mare nefericit, așa cum se va vedea din următorul roman al lui Braine, „Viața în înalta societate”.
Sigur, m-am uitat din nou la film pentru cei doi interpreți magnifici, Simone Signoret și Laurence Harvey, ea fiind prima actriță franceză care a câștigat un Oscar. Pentru rolul lui Alice. E greu de uitat, de fapt imposibil, Simone cea din „Drumul spre înalta societate”, cu ochii ei de felină, plini de melancolie. Pentru că e de o răvășitoare feminitate, prin tot ce face, ce spune, cele mai mărunte gesturi ale ei conținând o mulțime de semnificații, de nuanțe. Conținând viață și adevăr. Iar lui Harvey, pe care-l știam și din „Vară și fum” (ecranizare după Tennessee Williams) i-am admirat, întotdeauna, clasa de actor shakespearean, exacta măsură, precizia, eleganța atitudinii, a rostirii, amestecul, greu discernabil, de luciditate și emoție.
Cele două romane ale lui John Braine și filmul despre care am vorbit amintesc un lucru simplu: acela că ambiția nemăsurată, dorința aprigă de a-și depăși condiția, setea de înavuțire, de putere nu aduc fericirea și că vânzarea de suflet e odată pentru totdeauna. Nu mai ai cum să-l recâștigi.
