Nu există zonă în cartierele din perimetrul orașului, unde sunt case, să nu auzi dimineața un cântec de cocoș. În orice găspodărie, fie ea și vilă cu pretenții, unde locuiesc oameni mai în vârstă, tot mai există un loc în curte unde este amenajat un spațiu, pentru câteva păsări sau mici animale domestice. Așa au fost învățați de mici, de nevoi, să fie gospodari. Termenul folosit acum pentru zonele rurale este Gospodărie de subzistență. Păsările, iepurii au însă nevoie de hrană. Sunt vânzători profilați și pe așa ceva, la demisolul Pieței Centrale, în Piața Sud, dar mai ales la târgul din Șerbănești. A început deja recoltatul producției de anul acesta, care se anunță destul de bună, dar prețurile sunt tot în creștere.
Nu mai este cum era
Remus stă la umbra unei prelate așteptând clienți care să cumpere cantități mai mari. Vinde direct din saci: grâu, mălai, tărâțe, floarea soarelui, grăunțe de porumb… Este din Săucești:„Merge prost. Dacă o ține tot așa încă doi ani cred că mă las. Nu ne ajută statul. Suntem asociați mai mulți. Avem și pământul nostru, și luat în arendă. Acum, față de anul trecut, îngrășămintele sunt dublu. Ureea era doi lei cinzeci, acum au făcut-o cinci. Motorina cinci lei și ceva, azi e peste nouă lei. Cum să-ți mai scoți munca?” În spatele altei mașini, doi oameni mai în vîrstă încearcă o tocmeală cu producătorul. Sunt clienți vechi. Gheorghe și Vasile.
Bădia Gheorghe a venit la târg cu un căruț pe două roți, să cumpere un sac de grăunțe. Locuește în cartier. „Pe mine mă cheamă Gheorghe! Ați zis domn. Când zice cineva lui Gheorghe – am optzeci de ani – domnu’, dacă nu îmi vine să crăp. Bădie! Așa-i corect, domn nu-mi place. Cumpăr de la băietul ăsta niște grăunțe. Mai am vreo două găini, un iepuraș… Unul, c-am avut vre-o șaizeci când eram mai tânâr. Mă duceam prin obor, aduceam crengi, acum nu mai văd bine. Am glaucom. Soția-i mai mică cu opt ani. O duc foarte bine cu ea, că mă-nțelege de vreo cinzeci. Eu am fost șofer la viața mea. În 1960 mi-am scos carnet și în 1998 am ieșit la pensie. Da…! Mi-au făcut o pensie ca lui Iliescu. O mie șapte sute de lei. Așa ne mai învârtesc ăștia cu vorba, de ne amețesc. Îmi vine să vărs, scuzați-mi expresia.” Intervine și Vasile:„Luna trecută, la o casă cu două persoane am plătit o mie patru sute de lei. Gaze, curent. Păi cu ce să mai trăiești dom’le? Dacă noi nu punem piciorul în prag, nu o face nimeni. Cine i-a votat pe ăștia care au trecut de la un partid la altul? Vedeți cum muncesc sclavii noștri prin Italia, Spania, Germania, Anglia? Sunt argați dom’le. Câștigă mai mulți bani dar și cât se chinuie? Dacă ar fi mai bine plătiți în țară, credeți că ar mai pleca? Am lucrat patruzeci și șapte de ani la TCH, la Canal, pe toate șantierele, și de patru ani, ăștia n-au mai dat nimic la pensie. N-am primit card cadou, că pensia e puțin mai mare de o mie cincisute, cum au hotârât ei.”
Bădia Vasile a luat și el într-o sacoșă din pânză, câțiva pumni cu boabe de grâu. Pentru porumbei. Din vietățile crescute cu grijă în gospodărie, nu se îndură să se înfrupte. Sunt vândute la piață, mare parte din bani fiind dați pe medicamente. E bine că Bădia Gheorghe și Bădia Vasile, la anii lor, mai au puterea și spiritul liber, de a face haz de necaz. Cine să-i audă? Ioan Bîșcă
