Mă gândesc prin ce chin trec bieții copii, astăzi, când e să susțină toate examenele maturității. Și cât de puțin au evoluat lucrurile, în ultimele trei decenii și mai mult. Când am fi putut adopta măsuri care să le pună în valoare talentele, și nu să-i streseze și mai mult, după anii lungi de miștocăreală, pe băncile din școli. Să fi tras cu ochiul măcar la școlile private, unde, de drag, se duc copiii celor cu bani. Sau peste gard, la vecinii din Europa, unde se învață … inteligent. Nu ca la noi, unde dintotdeauna a fost o fugă permanentă după rezultate în catalog, de multe ori umflate de „dărnicia” părinților către dascăli. Îmi aduc aminte cum mulți copilași de clasa I plângeau, terorizați de ideea că trebuie să meargă la școală.
Cred că se întâmplă și acum. Și nu erau copii proști, să ne înțelegem. Ci, pur și simplu nevinovați aruncați în jungla unui sistem învechit, în care se face școală. Chiar eu rememorez clipele când eram pocnit cu rigla peste palme de învățătoarea supărată pe viață sau de profa de „rusă”, care nu știa să-și exprime frustrarea decât trăgându-mă sălbatic de perciuni (ca și pe ceilalți colegi care, ghinion, chiar nu iubeau limba lui Pușkin și a lui Dostoievski). Ori de „proful” de muzică, o matahală de om, pasionat și de vânătoare, printre altele, care, socotindu-ne doar niște animale iraționale, ne izbea cu palmele-i de zdrahon, dizlocându-ne, realmente, dinții din gură, de fiecare dată când, la repetițiile obligatorii de la corul școlii, din nefericire, greșeam cu un semiton nota din portativ. Toți aceștia uitaseră că, de fapt, în acea perioadă a vieții unui copil, se formează caracterul, se clădește omul care, mai târziu, va avea grijă (inclusiv) de bătrânii dascăli plătiți să-i învețe materiile școlare.
Acum, te mai și miri de ce, bunăoară, tinerii nu-și doresc școala sau că ăi mai conștiincioși se gâdesc la studii în afară. Mi-e clar că tinerii (și nu doar ei) nu-și mai iubesc nici țara. De ce ar face-o?! Străinătatea, trebuie să admitem, este repetenția educației românești.
Dar și a politicii, unde se regăsesc cei mai analfabeți dintre români. Grav mi se pare că străinii din țările puternic dezvoltate ne momesc tinerii mai inteligenți decât ai lor, însă doar pentru a-i folosi pentru a le face viețile mai bune concetățenilor lor. Să mai zic și de … meditații? Sau de fostul ministru al educației, Cristian Adomniței, „învins” de elevii unei școli generale din Brăila, într-o dispută legată de numărul stelelor de pe drapelul UE. Mai bine nu. Cert e că analfabetismul funcțional este o realitate pentru aproape jumătate din elevi din România. Și nu doar ei sunt așa, din păcate. Ci și adulții.
