Valeriu Bogdăneț a împlinit, azi, 26 iunie, 90 de ani. Fiind născut la Soroca, în actuala Republică Moldova, la numai 8 ani, a fost nevoit să plece în refugiu, după ce rușii au ocupat Basarabia. L-a cunoscut foarte bine pe Nicolae Labiș, fiind îndrăgostiți, amândoi, de aceeași fată.
„M-am născut într-o țară foarte frumoasă care se chema România Mare. Părinții și bunicii locuiau în Soroca, oraș străjuit de una din cetățile ridicate de Ștefan cel Mare în calea invadatorilor”, povestește Valeriu Bogdăneț. „Pot să spun că am avut o copilărie de aur. Părinții mei erau studenți la Iași, tata la chimie industrială, mama la geografie. În primii 5 ani ai copilăriei, părinții erau mai mult oaspeți la noi. Așa că am crescut cu bunicul Dimitrie, care era preot-paroh, român get-beget. Cu el am început să citesc ziarele la 5 ani. Un prieten de familie, aflând că știu să citesc, mi-a trimis prima carte: «Un tăciune și-un cărbune, spune baete, spune!»”. În perioada primului refugiu, din 1940, bunicul sau a fost găsit în biserica de doi soldați ruși, care i-au spus să-și pună căciulă pe cap. El a refuzat, deoarece nu se putea așa ceva în biserica. Rușii, neștiind că bunicul știe rusește, au vorbit între ei și au spus că l-ar fi împușcat dacă-și punea căciula pe cap. În iunie 1940 dacă părinții săi nu plecau la 4 dimineața, să ajungă la podul de la Sculeni pe la 6.30-7.00, ar fi rămas sub ruși. La ora 8.00, tancurile ruseșți au ajuns la graniță și au blocat trecerea. „Am ajuns la Vaslui, la Școala Normală. Absolvisem clasa I dar mi s-au cerut actele. Acestea nu existau și a trebuit să dau examen ca să intru în clasa a II-a. A fost primul meu examen”.
O întâlnire cu Antonescu
În 1941 se întoarce în Basarabia, după ce trupele româneșți reușesc să o elibereze. La Fălești, unde tatăl sau era profesor, se făcuse unul din cele cinci centre școlare pentru fiii țăranilor, propuse de Spiru Haret. Se numea „Centrul practic școlar supraprimar cu internat” și era destinat copiilor de la țară care nu puteau merge la liceu, la oraș. Școala avea 20 de hectare de pământ, tractor, inginer agronom, ateliere de tâmplărie, olărit, sculptură, loznițe pentru uscat fructele. Toate acestea pentru ca băieții de la țară să învețe cele de trebuință. După trei ani ar fi urmat și fetele, cu profilul special pentru viața la țară. În 1941, la finele lui iulie, la Fălești a ajuns, în drum spre front, și generalul Ion Antonescu. A fost întâmpinat în fața școlii de cadrele didactice. Între cei care l-au întâmpinat era și Valeriu Bogdăneț. „M-a întrebat unde vreau să dau examen de admitere. I-am spus că la Liceul Internat. «Eu te-aș sfătui, și părinții tăi o să-ți mulțumească pentru asta, să dai examen la Liceul Militar», mi-a spus. A dat examen și a intrat. Al doilea refugiu, cel din 1944, l-a prins la Liceul Militar de la Iași de unde, pentru a fi feriți de urgiile frontului, au fost trimiși la Câmpulung Muscel. Apoi, primii trei elevi din toate clasele liceelor militare au fost trimiși la Colegiul Național Nicolae Filipescu de la Predeal. „În clasă cu mine se afla și Ernest Radulian, fiul unui ofițer de aviație, care m-a invitat, nu o dată, să petrec vacanțele la București, pe strada Aroneanu. În ultima vacanță am avut norocul să venim în București cu un camion și am evitat, astfel, bombardamentul din Gara de Nord”.
Primul cataclism
Pe 24 iunie 1948, după ce dăduse examenul de capacitate la Liceul Militar „Nicolae Filipescu” din Predeal, s-a produs unul din primele cataclisme ale vieții lui Valeriu Bogdanet. Goarnele au anunțat adunarea în careul din față liceului. S-a ridicat drapelul, s-a cântat imnul liceului – imnul regal nu se mai cânta. Elevii credeau că vor fi anunțate rezultatele unor examene, dar, în câteva minute află de la comandantul liceului și de la ofițeri că unitatea de învățământ se desființează. Toți elevii urmau să plece fiecare în partea sa de țară. „Cu noi era mai ușor, dar cei din ultimul an abia așteptau să-și capete carnetul de conducere și brevetul de pilot”, povestește Valeriu Bogdăneț. A dat un nou examen pentru a intra în clasa a 9-a la Școala Medie din Fălticeni. „Desființarea liceului a fost o mare lovitură pentru noi toți. Ne-am despărțit de profesori, în special de profesorul George Lăzărescu, care preda italiană”. Ulterior, avea să scrie o prefață la o carte dedicată de foștii elevi profesorului de limba italiană.
Întâlnirea cu Nicolae Labiș
Valeriu Bogdăneț a ajuns la Fălticeni. Tatăl său fusese numit profesor la Liceul Nicu Gane. Acolo, în toamna lui 1948, mergând spre școală, Valeriu a văzut o firma: OSP: Organizația Sportului Popular. „Am intrat, aveau o masă de ping-pong, sportul meu preferat. Regula era simplă: câștigătorul rămânea la masă. Era acolo un băiețel negricios dar cu niște ochi scăpărători. Am câștigat două partide și m-a invitat la o cofetărie, ca să ne răcorim”. Aceasta a fost prima întâlnire cu Nicolae Labiș. Au urmat multe alte momente în perioada în care Valeriu Bogdăneț a stat la Fălticeni, până a intrat la Facultate. Între timp, a cunoscut-o pe Lucia Boroianu, o fată cu un păr de aur și mers de regină și care avea și o caligrafie excepțională. Ea învăța la Liceul de Fete din Târgu Neamț. „O reuniune, două, trei, un dans și idilă noastră romantică 100% a ținut trei ani până la plecarea mea la facultate„, povestește el. În timp ce savurau o înghețată la celebra cofetărie unde mersese cu Labiș, într-o zi de vară, aglomerată, îl vede pe acesta cu o cupă de înghețată care i se topea în mâini. Nu avea unde să stea așa că l-au invitat la masă lor. Această a fost prima întâlnire a lui Nicolae Labiș cu Lucia Boroianu. „Înainte de a pleca la București ne-am luat rămas-bun definitiv pe o bancă din parcul de lângă Primărie. Știam că nu o să ne mai vedem niciodată și i-am spus să aibă grijă de Nelu pentru că cred că o iubește„. Fata a rămas la Fălticeni până la terminarea liceului. Partea interesantă este că Labiș îi scria lui Valeriu Bogdăneț și-i relata mereu ce mai făcea Lucica. „Anii au trecut. În cartea lui Gheorghe Tomozei despre Labiș am găsit și citit ultima scrisoare a lui Nelu către Lucica și care nu a fost expediată niciodată„. Corespondența lui Valeriu Bogdăneț cu Nicolae Labiș a apărut, acum câțiva ani într-o carte pregătită de un biograf al lui Labiș. Lui i-a dat Valeriu Bogdăneț și fotografiile celor doi: Nelu și Lucica, pe care avea să le revadă în casa memorială de la Mălini.
O viață de om
La facultate a intrat al doilea dar a fost dat afară după o lună odată cu toți cei care aveau în acte ca loc al nașterii URSS. Pe buletinul său era scris că era născut în Soroca – URSS și, deci, își părăsise țara. După trei luni de lupte cu birocrația, reușește să demonstreze că se născuse în România și nu era „element dușmănos” la adresa URSS. Reușește să se reînscrie, culmea ironiei, la „Maxim Gorki”, la facultatea de limba rusă. Primește repartizare la Piatra Neamț, de unde este chemat în Bacău, la Bacovia, actualul Colegiu Ferdinand I. Apoi la Alecsandri. Între multele realizări ale sale se numără și înconjurul României cu un vagon de cale ferată. „Cinci profesori și o mulțime de elevi am pornit-o prin țară. Avantajul era că vagonul putea fi atașat oricărui tren”. În paralel cu predarea limbii ruse, Valeriu Bogdanet a practicat cu succes fotografia și, uneori, jurnalismul scris, fiind primul ziarist care a scris despre Nadia Comăneci. În 40 de ani a publicat peste 6.000 de fotografii în 17 ziare, reviste sau almanahuri. A tradus și publicat din Pușkin, Lermontov, Maiacovski, Fadeev, Soljenițîn și Pasternak.
Ce cred eu despre războiul din Ucraina? Cred că gestul lui Putin nu a fost întâmplător. Dar nu cred că a fost informat suficient de starea în care este Armata Rusă, de increderea pe care o au în generalii lor și nu știu dacă era momentul prielnic să se înceapă o asemenea acțiune. Desigur, îmi amintesc și de faptul că în 1941, Rusia era socotită un colos cu picioare de lut. Și nu pot să uit nici de regimentele ucrainene care s-au înrolat în Armata germană. Azi toată lumea cred că înțelege că dacă Rusia ar fi pierdut Ucraina, era total descoperită și NATO ar fi ajuns la granițele ei. Vreau să mai spun așa: Crimeea a fost dintotdeuna a Rusiei, până a venit Hrușciov care a dăruit-o ucrainenilor.
Valeriu Bogdăneț
