Invitat la universitatea ieșeană pentru a oferi și o altă perspectivă a discursului didactic, un tânăr profesor indian a devenit favoritul studenților. Nu doar competența profesională, ci mai ales empatia și statutul de truditor al Binelui dezinteresat l-au impus în preferințele acestora. Vizitându-l în campusul în care locuia, câțiva studenți i-au oferit, în semn de prețuire, un dar simbolic.
Acesta a refuzat politicos cadoul, explicând că nu așteaptă niciun gest de recunoștință, întrucât Binele în numele căruia trudește este unul pe care nu-l așteaptă să se întoarcă imediat și… clasic la el. În filosofia indiană veche, a mai spus profesorul, zămislitorul Binelui știe că această valoare morală de excepție, ,,atingând”, în sute ani, printr-o fericită reacție etică, milioane și milioane de oameni, va face Lumea mai bună, astfel încât fiecare dintre noi, ca locatari ai acesteia, va avea de câștigat. Aceasta este esența Binelui.
Povestea tulburătoare a acestui donator dezinteresat de Bine îmi trimite astăzi gândul către milioanele de donatori anonimi de sânge – donatori de viață, cum îi numesc eu – care, știind că darurile neprețuite nu trebuie oferite în ambalaj sclipitor, nu cultivă prezența camerelor de luat vederi sau vorbele de laudă deșartă ale reporterului. Există daruri, precum acest miraculos izvor al vieții, sângele, care nu trebuie să aibă statut de mărfuri. Cohorte de filosofi, teologi și scriitori înalță imnuri de slavă Suferinței. Donatorul de sânge se numără însă printre cei puțini care alină Suferința și oferă o șansă suplimentară vieții.
Aflu că 37% dintre europeni sunt donatori voluntari de sânge. În țări precum Austria (60% din populație donează sânge), Franța, Grecia sau Cipru, respectul pentru acest gest este un adevărat cult. Nu spun care este procentul acesta în România, întrucât știți. Spun doar că respectul pentru viață fiind promovat atât de anemic în discursul guvernaților, amvonului și educației durabile, ar trebui reabilitat urgent. Gestul civilizator al donatorului de viață nu-și poate găsi întemeierea decât într-o cultură cu profund/ autentic respect față de ființarea umană. Fără această întemeiere vom rămâne încremeniți în zisa tristului, nefericitului Prinț al Danemarcei: ,,Vorbe, vorbe, vorbe”…
