În 1994-1995 m-au lovit două evenimente culturale, care ar fi putut să mă dărâme profesional. Pe atunci lucram la Ultima Oră, ziarul lui Dumitru Sechelariu, care-și schimbase numele din Ziua, pentru că un responsabil a uitat să înregistreze marca la OSIM. Așa a apărut Ziua lui Sorin Roșca Stănescu. Să revin însă la Bacău. Cunoscutul scriitor Valentin Silvestru, președintele Asociației Umoriștilor Români, a venit la Bacău să-și lanseze cartea «Un bou pe calea ferată», iar eu mi-am luat misiunea de a obține un interviu în exclusivitate.
Banda fugită în lumea pixului
Planul a mers excelent. Scriitorul a acceptat, am fost la el la hotel, l-am înregistrat vreo două ore, apoi am alergat spre casa unei colege, Simona Popa, care făcuse în paralel un interviu cu Brândușa Silvestru, celebra păpușăreasă. Îmi luasem note în paralel pe un carnet minuscul vreo trei rânduri, cu cifre.
Când să transcriem interviul, banda s-a prins și s-a rupt. Aveam puțin timp la dispoziție să scriu interviul, care urma să apară a doua zi la lansarea cărții de umor. Nu mai puteam cere încă o întâlnire și oricum n-ar fi fost vreme.
Aveam memorie bună, pentru că o antrenasem cu învățarea a sute de poezii și devoram zilnic o carte, dar nu credeam că pot reproduce două ore de interviu. Am scris ce mi-am amintit, am predat, a apărut în ziar și m-am prezentat la lansare, unde domnul Silvestru mi-a zis tare: vă mulțumesc mult pentru interviu! E singurul în care tot ce-am spus a fost reprodus întocmai.
Vă dați seama ce uimit am fost eu, că am reușit. Și aici nu este vorba despre lauda de sine, ci de faptul că memoria jurnalistului trebuie să fie antrenată permanent. Peste vreun an, scriitorul avea să sfârșească călcat de o mașină pe când traversa ilegal. Și a fost o pierdere dură pentru lumea umoriștilor. Avea încă multe planuri și putere măcar să le înceapă.
Ștefan cel foarte mic
În 1995, Asociația Ștefan cel Mare și Sfânt a organizat un concurs de machete pentru statuia domnitorului, sub egida Ministerului Culturii, iar pe plan local a Inspectoratului Județean pentru Cultură. La expoziția de machete am observat o caricatură de statuie și i-am întrebat pe participanți ce părere au. Ca imagine: aveai impresia că vezi un aurolac urcat pe o mârțoagă, care ridica mână de parcă se milogea cu expresia cunoscută: Nu da, nenea! Așa îl vedea artistul pe Ștefan cel Mare. Personalitățile prezente au zâmbit, iar unele au criticat ofensa. Ei bine, caricatura a câștigat concursul. Autorul era prieten cu ministrul Culturii și de aici succesul său garantat.
Evident că m-am revoltat și am declanșat o campanie de presă împotriva acestei povești oribile. Inclusiv asociația organizatoare era opărită, că ea urma să plătească mare parte din lucrare. O vreme conducerea editorială a ziarului m-a susținut în demersul meu nebunesc de a anula concursul, de a face un referendum printre locuitori ce statuie e mai potrivită și a dezvălui încrengătura din spatele unui concurs aranjat. Redactorul-șef de la acea vreme mi-a spus la un moment dat: Stop. Nu mai poți scrie, dacă x artist cu funcție (încă în viață) zice că e o lucrare bună.
Din nou aveam de ales în a-mi face meseria sau a înghiți în sec, ceea ce nu făcusem niciodată. Așa că mi-am dat demisia, am plecat la noul ziar Monitorul de Bacău, unde am continuat campania de presă. Și concursul a fost anulat, iar referendumul printre cititori a dus către realizarea statuii pe care o vedeți în fața catedralei. Nu așa ușor, pentru că după stabilirea noului câștigător (recunosc, cu o ușoară manipulare prin poziționarea fotografiei în cadrul campaniei, dar care cred că e spre binele orașului) a fost nevoie de bani. Și iar o serie de articole și intervenții pentru a obține bani.
La final, statuia a ajuns pe Euronews când se clătina pentru că s-a agățat prelata de ea și nu se dădea coborâtă, iar un oarecare funcționar s-a legat cu o sfoară de mijloc și încerca să o rupă forțat. Poate unii dintre cititori își amintesc amuzantul moment istoric. Mai mult, a fost pusă la baza monumentului o capsulă a timpului cu cei care au contribuit la ridicarea acestuia. Lista a fost citită de colonelul în rezervă care conducea Asociația Ștefan cel Mare și Sfânt. Nu, numele meu n-a fost menționat, nici al ziarului.
Cam asta este recunoștința pentru jurnaliști. Ei sunt buni doar dacă apar în vreun necrolog. În rest, sunt folosiți pentru atingerea scopurilor (uneori murdare, iar de o vreme deseori), după care sunt îngropați într-o capsulă a timpului fără nume și prenume. Cu toate că de mult timp știu asta, oricând mă voi lăsa folosit dacă scopul este bun. Și cred că orașul merita statuia pe care o are.
Despre autor pe scurt
Tiberiu Lovin lucrează de 30 de ani în presă, a debutat la Deșteptarea, a scris la cele mai importante ziare ale timpului, iar de 12 ani este freelancer, colaborează la diverse publicații și conduce un site de știri și anchete din Transilvania: Ceasul Cetății.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
