Cred că nu este român care să nu resimtă acut avalanșa prețurilor crescute până aproape de refuz. Și cel care, să zicem, are bani cu mult peste medie, tot se simte măcar zgâlțâit de scumpirile continue, la absolut tot. Măcar că de banii ăia nu-și mai ia două sticle de șampanie, ci un sfert dintr-una. Personal, am simțit un șoc de-a dreptul, când am revenit într-un hypermarket, după o săptămână, pentru a-mi reface „stocurile”, adicătelea, litrul de ulei, punga de-un kil’ de zahăr, unul așișderea de făină, hârtia igienică sau apa plată cu PH-ul ridicat etc, etc. Atenție!, după doar o săptămână.
M-am uitat de câteva ori pe bonul de casă, socotind ca un învățăcel, în încercarea de a identifica eventuala greșeală a casieriței sau măcar eroarea softului casei de marcat. Totul era corect, inclusiv jenanta reducere de … șase bani, la nu mai știu ce produs. Să nu-mi spună careva că, pentru toată nebunia asta, de vină e doar Putin.
Și-o fi băgat coada gospodin Vladimir Vladimirovici în prețul carburanților și al gazelor, nu zic ba. Dar, în rest, e „opera” altora. Să fim serioși! Problemele astea își au rădăcinile mult mai adânci și vin din vremea pandemiei, când țara (cu tot cu resurse) a ajuns pe mâinile lui Orban și, mai apoi, ale nefericitului de Câțu, unul dintre cele mai sinistre personaje ale ultimilor trei decenii. Să ne aducem aminte cât a sărit de sus prețul banalei măști sanitare, imediat după declanșarea nebuniei Covid – 19, sau al spirtului și al restului produselor atât de folosite la acea dată … Nici nu vreau să mă mai gândesc la miliardele ajunse în buzunarele „băieților deștepți”, odată cu spitalele modulare dezumflate, de peste tot … și câte și mai câte. Or, după ce s-a declarat învins coronavirusul, n-a mai scăzut prețul la nimic din toate astea. Dimpotrivă, prețurile (la absolut toate produsele și serviciile) și-au urmat drumul ascendent, nestingherite nici măcar de guvernanți care, fără nicio emoție, ne-au majorat și ROBOR-ul, spaima românilor cu rate. La fel și IRCC-ul.
În fine, robor, cocor, mosor sau mai știu eu ce bazaconie monetară, cert e că al meu Popor e cam disperat, vă spun sincer. Și nu știu cât o să îndure. Pesemne, pensionarii, fiind obișnuiți, bieții de ei, să tot taie din amara felie de pâine, vor sta ceva mai liniștiți, mulțumiți că vor primi câte 700 de lei, însă doar o lună, ca să-și echilibreze, chipurile, bugetul. Dar, în rest, tare mi-e teamă că vor sări în sus, odată ce va exploda mămăliga, de se va auzi și-n rai. Căci, știe toată lumea: pe român îl duci ușor, dar până la … mâncare, frate, la potol, crăpelniță, clămpăneală. Ferească-ne Dumnezeu, să nu fie mai rău ca-n 1907, iarna, dacă s-o porni ceva! Ce ne-am speriat noi când s-au scumpit, în plină iarnă, curentul și gazul, dar ce-o să vorbim singuri, pe stradă, de-acum încolo! Să zicem că, vara asta, o mai fentăm, cu salate, cu zemuri lungi și … multă apă. Mă-ntreb: ce-o să facem, cu toții, la iarnă? Că salariile nu vor crește, mi-e clar.
Niciodată n-au crescut pe timp de criză. Nu se înzdrăvenesc ele pe timp de pace și liniște, darmite acum, când nu-i … Iar prețurile nu vor scădea, că ăștia de vor să facă bani nu-s proști. Nu rămâne de făcut decât să strângem din dinți (care mai avem) și să-i trimitem bunului Dumnezeu, iubitorul de oameni, rugăciuni de milostivire.
