Știu că nu e cu putință, dar gândul nu-mi dă pace: nu vreau să îmbătrânesc. Și nici nu-mi doresc să devin înțeleaptă, deși mă îndoiesc tot mai mult că bătrânețea îți aduce liniște, calm, așezare, înțelegerea adâncă a lucrurilor, acceptarea lor. Am văzut destui vârstnici agitați, morocănoși, acri, țâfnoși, obtuzi, supărați mereu pe toată lumea. Așa că-l înțeleg foarte bine pe Dorin Tudoran când spune, în „Numai copilăria e glorioasă”, fermecătoarea carte de dialoguri cu Robert Șerban, că nu a descoperit deloc avantajele senectuții: „Cum le simt, cum vă anunț, dar în așteptarea mesajului meu nu vă grăbiți cu îmbătrânitul.” Sunt de acord cu poetul și voi temporiza cât pot de mult apropierea de o vârstă cu „avantaje” pe care nu mi le doresc.
Pe mine mă interesează tinerețea aceea de după tinerețe, pentru că, „îți trebuie mult timp ca să devii tânăr”, după cum îi plăcea lui Picasso să formuleze o ideea a lui, care contraria multă lume. Pentru că era paradoxală, ca și gândirea lui. El se referea la un timp fertil pentru creație, la debarasarea de orice inhibiții, constrângeri, la eliberarea de conflicte interioare, de un întreg balast împovărător, care trebuia aruncat, câștigul fiind o stare de grație, de îndrăzneală și prospețime. De libertate totală. La el, chiar așa au funcționat lucrurile, pentru că a avut o viață lungă și a lucrat enorm, lăsând peste 50.000 de opere: pictură, sculptură, ceramică, desene, stampe, tapiserie, gravuri. Iar la începuturi, a scris poezie, ba chiar și o piesă de teatru, creativitatea lui necunoscând zăgazuri. Nu s-a despărțit niciodată de primul său tablou, pictat când avea doar 7 ani, numit „Micul picador galben” . De altfel, este cunoscut faptul că desena foarte bine, ca Rafael, preciza el, când era copil, adăugând însă că i-a trebuit o viață ca să învețe să deseneze ca un copil. Poate pentru că „numai copilăria e glorioasă/în rest totul e agonie”, după cum sună distihul lui Dorin Tudoran. Să poți să îți păstrezi uimirea în fața lumii, bucuria descoperirilor, să crezi în vise, în povești, în care binele și frumosul ies mereu învingători, deși în realitate nu este așa, cuvântul „imposibil” să nu existe, din toate astea și multe altele se compune farmecul copilăriei. Cum să vrei să te desprinzi de ea? Doar dacă ai fost nefericit în acel timp, pentru că, din păcate, se întâmplă și asta în lumea noastră atât de amestecată, în care răul e mai puternic, mai insinuant, îmbrăcând forme multiple, perverse.
Revin la ceea mi-aș dori cel mai mult- un pact cu tinerețea, cu una permanentă, bine instalată înlăuntrul meu. Care să țină departe blazarea, plictisul, rutina, rugina, indiferența. Și apoi, găsesc că tinerețea asta de după tinerețe, e mult mai plăcută, lăsând în urmă emoții tulburi, întrebări fără răspuns, neliniști, nesiguranțe, indecizii… N-aș vrea să mă aud spunând prea curând „pe vremea mea”, e atât de plictisitor, de enervant când îi vezi pe unii agățându-se mereu de micul lor bagaj de cunoaștere, închiși în sine, impermeabili, necurioși, refuzând noutatea. Dacă nu din principiu, dintr-un fel de anchilozare.
Lumea se schimbă mereu, iar spectacolul ei, chiar dacă nu e unul vesel, plăcut, întotdeauna, îți ține atenția trează, îți cere să te adaptezi încontinuu, să fii viu. Așa că, nu vă grăbiți cu îmbătrânitul! Nu cred că e prea interesant.
