– Interviu cu prof. Ion DINVALE, scriitor –
– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l sculptați în operă?
– Îmi place să spun adesea: tot așa am vrut să zic și eu… Pentru că nu văd ce s-ar putea adăuga la îndemnul lui Petru Creția: ,,Strădania ta să nu aibă neliniștea grabei și nici pripa soroacelor”. Credincios tratatului alexandrin ,,Despre potrivirea cuvintelor” și năzuind la fericita conjuncție a gândului adânc cu frumusețea cuvântului ce îl exprimă, mă regăsesc înduioșat, rotunjind îndelung asprimile unui cuvânt, stridențele unui verset… Că voi fi reușit cândva/ cumva/ întrucâtva, numai Zeul o știe, vorba prietenului nostru de departe și de demult, Socrate… Și-atât de tocită-i unealta, și-atât de-ndărătnică-i piatra…
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
– Lipit?!… Niciunul!… Mai aproape, fratele (mai mare) al Fiului risipitor, nu neapărat datorită propriilor virtuți, cât prin contrast cu păcatele celui de pe urmă. Interpretată în cheie mistică, așa cum e și firesc, parabola are mari similitudini cu cea a ,,oii rătăcite” și cu pilda vameșului și a fariseului. Cu prima, tetragrama: rătăcire-regăsire-căință-iertare… Cu a doua, automulțumirea celui care respectă regulile, obligațiile etc., dar nu cunoaște mila, iertarea și iubirea. Parabola este expeditivă: nu se știe dacă e vorba de căință sinceră sau de oportunism, dacă nu e determinată de strâmtorare, de foame, mai ales, că prea ne duce cu gândul la Nică al lui Ștefan a Petrii, și el un rătăcitor pe la baltă: ,,Mamă, bate-mă, omoară-mă, numai dă-mi ceva de mâncare!” Apoi, nu se știe dacă a rămas, dacă n-a continuat petrecerile cu cântece și jocuri, dacă n-a cerut iar o parte din avere, dacă va merge sau nu la câmp a doua zi cu fratele său și dacă nu va recidiva cu evadările lui și cu viața desfrânată, încât tatăl său să fie nevoit să ierte ,,de șaptezeci de ori câte șapte”.
Oricum, simpatia, fascinația, seducția pe care le exercită Fiul rătăcitor, alias ,,oaia rătăcită”, sunt suspecte. Aproape toți, până și cei mai așezați, mai cuminți, în dorința de a schimba registrul existențial – prozaic, banal, mărginit –, fie și imaginar, evazionist, se identifică cu fiul rătăcitor, pentru
că răul este mai viril, mai spectaculos, mai pătimaș, în timp ce binele e tern, monoton, previzibil. Interpretarea lui Noica este de-a dreptul halucinantă: am avea de-a face cu o aventură inițiatică, cu o veritabilă odisee, Fiul risipitor fiind mânat de curiozitate, însetat de cunoaștere etc. În realitate, el nu este un risipitor de frumusețe, nu e animat de zborul avântat către strălucitoarea lumină, ci ,,mergând el într-o țară îndepărtată și-a risipit averea trăind în desfrânări” (Luca, 12:13). Faptul că nu e bun de nimic, e că i se rezervă cea mai umilă dintre munci: să păzească o turmă de porci, porcul fiind animal necurat în religia iudaică. Să nu mai vorbim că încalcă (și tatăl din prea multă iubire, acceptă) codul juridic și etic al succesiunii, averea împărțindu-se la moartea tatălui, iar întâiul născut primea ,,parte îndoită” (Deut.:21,17). Mai mult, dacă un fiu era neascultător, lacom sau bețiv, toți oamenii cetății puteau să-l ucidă cu pietre, pentru a stârpi răul și toți israeliții să audă și să se teamă (Deut.: 21: 20, 21).
Nu atât faptul că a fost sacrificat vițelul cel gras îl supără pe fiul cel mare, cât lipsa de afecțiune care îl face să izbucnească: mie nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei. Cuvintele tatălui – ,,Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele, ale tale sunt“– nu pot stinge amărăciunea și frustrarea, sentimentul unei mari nedreptăți. Sunt trecute cu vederea supunerea, cumințenia, hărnicia, ignorate ca banale, iar nu ca mari virtuți și, mai grav, monotonia, obișnuința apropierii ce tocește afectivitatea, în timp ce alternanța prăbușire-înălțare o potențează. Pasajul biblic ne amintește de pizma fraților lui Iosif, pentru că Iacov îl iubea mai mult, fiind copilul bătrâneților sale, și i-a făcut haină lungă și aleasă. Ce i se poate reproșa?!… Deși n-a comis păcate propriu-zise, se face vinovat de asprime excesivă, de incapacitate de a uita și ierta… Iubirea autentică este iertătoare și îndelung răbdătoare.
– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
– Răspunsul e categoric: Nu!… Cu cel al Vechiului Testament n-aș putea găsi un limbaj comun, pentru că nu cunosc limba aramaică, și apoi îmi e străină logica Lui complet nefamiliară mie: femeia s-a născut din bărbat, pentru orice fleac pedepsește până la al șaptelea neam – pentru cel originar, până la al trei sutelea neam (7530: 25), luând în calcul anul Facerii Lumii și perioada de creativitate a unei generaţii –, poruncește ,,să nu ucizi”, după care, cu seninătate: ,,în cetățile date ție în stăpânire, să nu lași în viață niciun suflet“ (Deut. 20, 16)… Spre deosebire de Yahve, extrem de volubil, de expansiv, în relațiile cu Moise, Avraam, Iacov et. co., Tatăl Ceresc, al Evanghelilor, excelează prin discreție, principalul Său atribut fiind Tăcerea. Prin urmare, credinciosului îi rămân smerenia, umilința, abandonul și speranța, atât de dramatic exprimate de către Iisus în ultimele clipe: ,,Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ (Matei: 27, 46) și, respectiv: ,,Părinte, în mâinile Tale încredințez sufletul Meu“ (Luca: 23, 46)…
În schimb, cu Fiul Omului mă întâlnesc adesea și-l recunosc în orice sărman (flămând, desculț, prigonit și însetat de dreptate) și-l întreb cu un amestec de curiozitate și sfială: ,,Tu ești Hristosul?!“… Nu uit niciodată să-i amintesc: ,,De-o fi să te abați din drum/ În casă-mi, pentr-un scurt popas,/ Niciun ulei n-ar fi prea scump,/ Niciun vițel n-ar fi prea gras”… Și nu știu dacă, sau mi se pare, că în privirea-i blândă, alunecă o umbră de imputare și compătimire: ,,Vai vouă cărturarilor…” ce v-ați pecetluit singuri, pe veci, orgoliul și însingurarea!…
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
— Raiul și iadul – mari certitudini pentru cei mai mulţi –, constituie, cred, simple ,,ipoteze de lucru”, posibilități, alternative ce nu pot fi și nici nu trebuie ignorate. În ceea ce mă privește, merg pe mâna lui Pascal și pun în cumpănă siguranța a ceea ce ofer, cu nesiguranța a ceea ce aș putea dobândi. Prin urmare, fac tot posibilul să jertfesc multe în lumea de aici, pentru ca, la poarta cea strâmtă, să mi se spună: ,,Taxa de intrare a fost plătită“ (Ethan Hawke). Așadar, vorba lui Unamuno, să ne purtăm ca și cum ele ar exista. Îmi doresc din toată inima, ca ,,dincolo” să-și poată trăi viața toți cei care n-au avut parte de ea aici, pe pământ; ,,tot ce e umil, disprețuit, strivit”, să dobândească cuvenita revalorizare dumnezeiască.
— Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
– Posibil, încrederea, speranțele ce s-au pus, așteptările părinților , ale celor apropiați, dar ar fi o dovadă de sadism să fi resimțit satisfacție, ură sau eliberare. Dimpotrivă: rușine, jenă, culpabilitate, neliniștea că aș fi putut fi ruina unor speranțe, pe care ceilalți le-au îngrijit ani și ani de zile. Drept cirumstanțe atenuante, liniștitoare, aș invoca cuvintele unei doamne care îl consola pe Ștefan Gheoghidiu, măcinat de gelozie: îi înșeli numai pe cei pe care îi iubești; pe ceilalți îi părăsești pur și simplu.
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
– Întrebarea ar trebui adresată autorului romanului,,Dac-aș fi fost Dumnezeu”, nu mie. Dar, de vreme ce trăim în cea mai bună dintre lumile posibile (Leibniz), nu văd de ce ar trebui să ,,peticim” acest sac, cu care ne-a blagoslovit Cel de Sus în nemărginita Lui bunătate. Însă, cum ,,am văzut pierind unul fără prihană și trăind mult și bine pe cel nelegiut” (Eclesiastul), cred că n-ar fi stricat o coerență mai mare a atotputerniciei divine cu ordinea morală, cu alte cuvinte, Creatorul să se fi pus de acord cu Legiuitorul și cu Judecătorul în vederea unei mai bune retribuiri: ,,după muncă, iar nu după nevoi”, cum credeau clasicii marxismului… Dar ,,a socoti în mod sigur că toate sunt așa, și nu altfel, nu se cade unui om cu gândire cumpănită” (Platon, ,,Phaidon”).
– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
– E primăvară, prietene, dar în viața noastră e toamnă târzie… De aceea, aș încheia cu următoarele versuri: ,,Când gândul moare răstignit/ Roșind frunzișul bietei toamne,/ Precum tâlharul pocăit,/ Mă rog: «Să nu mă uiți, o, Doamne!»”, pentru că, aidoma lui Simon-Petru, mărturisesc: ,,Doamne, Tu le știi pe toate. Tu știi că te iubesc”… Cele mai tulburătoare cuvinte?!… De netrecut: ,,Eu sunt Calea, Adevărul și Viața“…
