Nietzsche, spirit de care sunt îndrăgostit, zice că statul este cel mai rece dintre monștrii reci. El minte cu răceală și de pe buzele lui se prelinge această minciună: ,,Eu, statul, eu sunt poporul”. Parc-ar vorbi despre suferindul nostru stat democratic (?), nu vi se pare? Într-un alt context, filosoful german ne invită să reflectăm și asupra dobitocului lăuntric, despre care cred că – într-un format mioritic, desigur –, s-a culcușit comod și profitabil în sânul statului nostru de drept monstruos. Argumentele ne asediază de peste tot. Să privim doar către două văgăuni oficiale în care se ascunde acest dobitoc.
A devenit o modă evadarea în străinătate a celor care devalizează avuția națională sau comit diferite crime. Acolo, înconjurați de armate de avocați și tăinuitori de destinații, trăiesc în regim de paradis. Dobitocul lăuntric și ticălos al statului, care ar fi putut să prevină prin lege aceste evadări, tace chitic. Instinctiv, sute, mii dintre cei care ar putea regla sistemul legislativ simt că oricând ar putea fi în situația de a cocheta cu evadarea, așa că…
Intenționat, maleficul dobitoc lăuntric lasă deschise toate posibilitățile evadării.
Au fost anunțate, după șapte ani (!) unele sentințe în drama ,,Colectiv” (65 de morți, 150 de mutilați). Întârzierea în justiție înseamnă o mare injustiție. Dobitocul lăuntric al statului și-a făcut din nou datoria: s-a făcut doar justiție, nu și dreptate. Unii dintre acuzați, condamnați în prima instanță la 8 ani de închisoare, au fost achitați.
Altora li s-a redus pedeapsa la jumătate și, beneficiind de faptul că se află în zorii bătrâneții, vor fi eliberați peste doar un an, probabil… Poate că toate aceste triste aventuri ale justiției sunt în armonie cu sistemul nostru legislativ, dar ele au un damf de alba-neagra. Biblia este doldora de pilde despre înfăptuirea unei bune justiții. Când te gândești că și făuritorii de legi și înfăptuitorii de dreptate jură pe cea mai importantă carte a omenirii, te-apucă o milă fără granițe privind către dreptate.
