Țigan țăndări

Să-mi cumpăr cărți a fost dintotdeauna o bucurie pentru mine, dar zilele trecute am avut un sentiment special când mi-am luat una cu o destinație precisă. Vorbesc despre „Țigan țăndări”, cartea lui Valeriu Nicolae, tipărită din rațiuni umanitare. Scopul este de a schimba în bine viața unor copii care trăiesc în gheto, pentru că așa este colțul de lume numit Ferentari, din capitala României. Mi-am comandat, așadar, cartea, știind că banii dați pe ea vor merge într-un fond al Asociației Casa Bună, pentru a fi folosiți la construcția unei grădinițe pentru copiii nevoiași, de etnie romă. Asta s-a întâmplat într-o primă instanță, apoi a survenit și curiozitatea de a vedea ce cuprinde această carte cu un titlu atât de agățător, cum i-am zis eu.
Îl știam din presă pe Valeriu Nicolae, mai exact din „Dilema veche”, unde a ținut, o vreme, rubrica „rătăcit în Euro-Narnia”, scrisă extrem de dezinvolt, sincer, frust, în răspăr cu opiniile comune. Și așa este și cartea la care mă refer. Valeriu Nicolae este un activist foarte cunoscut, investigațiile lui deranjând multă lume, mai ales pe impostori, pe loazele ajunse în funcții importante. Indivizi obscuri care au stat departe de carte, nefiind prieteni cu învățătura, dar au avut și au alte abilități, viclenie, oportunism…Și nici nu s-au împiedicat de ceea ce se numește caracter, pentru că i-ar fi împovărat inutil. În fine, ăsta e alt subiect, greu de tot, care atârnă într-un fel grotesc de „România educată”, o trage în jos, o duce la fund.
Revenind la „Țigan țăndări”, pot să spun că e o carte fără pretenții de literatură, având însă calitatea autenticului, a sincerității depline a autorului ei, care își face, în fața noastră, a cititorilor, un fel de vivisecție. Ne povestește, adică, viața lui, deschizându-și larg sufletul, ne poartă prin multe locuri din lume, cât se poate de exotice, pe acolo pe unde a ajuns și a lucrat, pe unde a avut fel de fel de experiențe directe. Din care a învățat mult, pe lângă trainingurile făcute. A fost în zone extrem de sărace, de risc, cu migranți, refugiați, implicându-se total într-o muncă pe care și-a ales-o singur, pentru că vrea să ajute. Ar fi putut să trăiască mult mai ușor, mai confortabil, pentru că are o grămadă de diplome și de „tinichele”, premii, medalii. Dar el a ales să fie „tata Valeriu” , așa cum îl numesc toți puștii lui din Ferentari, pe care-i învață să scrie, să socotească, cărora le spune povești. Și pe care i-a îmbrăcat, le-a luat adidași, totul din banii lui.
În cartea lui, care este un bildungsroman modern, scris alert, în contrapunct, cu o desfășurare secvențială și o apreciabilă și savuroasă notă de umor și autoironie, conținând și o sensibilă poveste de dragoste, Valeriu Nicolae se oprește asupra multor probleme acute ale lumii contemporane; fenomene extreme, sărăcie, violență, rasism, discriminare, pe ultimele cunoscându-le bine, pe propria-i piele, din moment ce este pe jumătate țigan (doar după mamă). Atent observator al realității, autorul notează: „Mulți dintre oamenii care au bani și sunt deștepți devin colecționari. Colecționari de orice și mai ales de experiențe. De fapt ei trăiesc într-o lume forțată și mai mult sau mai puțin falsă. Își construiesc un ideal al lor și apoi sunt chinuiți să trăiască în imaginea pe care și-au construit-o. Oameni care citesc nu pentru că sunt curioși, ci pentru că ăsta e felul în care pot să impresioneze. Oameni care călătoresc nu pentru că le place, ci pentru că trebuie să aibă un portofoliu de călătorii.” Pe scurt, un mod neadevărat de a trăi, inautentic.