Unirea-n cuget și-n (ceva) simțiri, zborul și parașuta

Prin 1985 eram la Praga. Admiram de pe istoricul pod Carol, aruncat fabulos peste Vltava, cele 30 de statui și grupuri statuare baroce amplasate pe balustradă, fiind cuprins și de nerăbdarea de a ajunge la Pražský hrad, cea mai veche/ vastă incintă fortificată din lume (sediul liderilor politici), și pe Zlatá ulička, din același cartier/ district, Hradčany, unde, la nr. 22, locuise Franz Kafka. Auzul și privirea mi-au fost sensibilizate de un grup volubil, vesel. Se vorbea în limba română. O limbă română cu accente când arhaice, când slave… Erau turiști din Moldova de peste Prut. Oameni simpli, fără fițe, cu sufletul deschis către zările românești. Am intrat în atmosfera grupului. Unii mi-au povestit, cu mare emoție. despre faptul că fuseseră, în urmă cu doar câteva zile, musafirii stațiunii Poiana Brașov. Povesteau și simțeam cum le vibrează sentimentele pozitive. Unul dintre ei mi-a spus că parcă făcuse o vizită în Rai… Eram departe, cel puțin așa credeam, de ochii și urechile indiscrete ale lumii, motiv pentru care am îndrăznit: ,,Ce ziceți, nu ne unim?”… S-a lăsat tăcerea. Privirile lor căutau pe cineva din jur. Am priceput. Unul dintre ei a îndrăznit: ,,Vrei să murim împreună de foame?”… După 1990, când era vie povestea ,,podului de flori”, am ajuns la Chișinău. Pentru că poți lua cel mai bine pulsul unei comunități discutând cu oamenii obișnuiți, am mers, nota bene, pe strada Varlaam, în Piața Centrală. Mare mi-a fost mirarea când, vorbind românește, am întâlnit și priviri temătoare care au schimbat registrul conversației în limba rusă. Teama nu-i părăsise pe frați. Am îndrăznit în acea piață, dar și în alte locuri, aceeași întrebare: ,,Ce ziceți, nu ne unim?”… Am primit aceleași răspunsuri… ,,Dar cine ne mai dă curent electric?”… ,,Cine ne mai dă gaz metan?!”… Prin școli și universități mi s-a explicat că deja suntem uniți: ,,În cuget și-n simțiri”… M-am întâlnit, peste ani, cu scriitori, cu oameni de cultură și știință din Republica Moldova. Cu unii am întemeiat relații de prietenie. Despre Unire însă n-am mai vorbit. Dar nu de teamă. Aceasta se retrăsese mult din peisaj. Am vorbit însă despre suferințele culturii și limbii române. Uneori, într-un registru aparent umoristic, dar cu esențe tragice. Într-un rând, discutam cu fratele Leo Butnaru despre… aventurile limbii moldovenești. Impusă prin lege, în locul limbii românești, absurditatea a zămislit și bancuri cu rădăcini în realul kafkian al politicii din acea vreme de la Chișinău. Televiziunilor și posturilor de radio, ziarelor, le-a fost interzisă utilizarea sintagmei ,,limba română”. Dar, a doua zi de la intrarea în vigoare a acestei absurdități, la postul central de radio al Republicii Moldova o crainică a anunțat, zice cu umorul său de multe karate Leo Butnaru: ,,Urmează acum îndrăgita melodie moldovenească «Au plecat olteni la coasă»”…
Se agită apele doar în zvonuri?… Zice-se, chiar prin vocea unor cancelarii occidentale puternice, că Transnistria va deveni noul teatru de război. Și că Republica Moldova va fi în mare suferință. Un fost premier, Iurie Leancă, spune că în acest context ,,unicul scenariu este unirea, fiindcă în momentul în care România face acest pas, împreună cu Chișinăul, imediat intrăm sub umbrela securității NATO și a Uniunii Europene”. Premierul de azi, Maia Sandu, își biciuiește prudent resursele diplomatice: ,,Unirea este un lucru pe care îl pot decide cetățenii. […] Acest lucru se poate întâmpla doar cu susținerea poporului. Când poporul va spune că vrea acest lucru, acest lucru se va întâmpla. Atât timp cât poporul nu vrea acest lucru sau nu este o masă critică a oamenilor care să susțină acest deziderat, atunci…“ Într-un sondaj de opinie efectuat luna trecută, doar 36% dintre moldovenii de peste Prut au susținut ideea unirii Republicii Moldova cu România. 53 % s-au opus. În haosul politicii dâmbovițene, toate vocile sunt dogite cronic și atunci când abordează (doar electoral) această problematică.
Este, în actualul context internațional dinamitat de orgolii transnaționale și moarte, oportună abordarea abruptă, în regim de urgență, a problemei Unirii? Pesimiștii spun NU. Optimiștii încurajează ideea. La rigoare, s-ar putea spune că ambele orientări au dreptatea lor, dacă avem în vedere că optimiștii au inventat zborul, dar nici pesimiștii n-au pierdut vremea, inventând parașuta…