La 70 ani trecuți binișor, Ion Gogu Munteanu se prezintă excelent. Are o memorie de elefant și un fizic de centru înaintaș de pe timpuri, atunci când, dacă țineai să te impui cu adevărat în careul de 16 metri, trebuia sa fii tare. Tare ca o stâncă. Pentru că stânci erau stoperii de profilul lui Cornel Dinu, Lajos Sătmăreanu ori Gogu Tonca. De neclintit era, însă și Gogu, cel care, ca atacant, între 1968 și 1978 și-a făcut un nume la Dinamo Bacău, Universitatea Cluj și Sport Club și un renume printre fundașii adverși.
Cu Cornel Dinu nu a împărțit doar contre la balon și crampoane pe tibiile fără-de-apărători, ci și satisfacția unui titlu de campion mondial universitar, cucerit în vara lui 1972, după victorii pe linie cu Malta, Republica Federală a Germaniei, Olanda, URSS, Spania și Iugoslavia. Adversari unu și unu! Dar și fotbaliști unul și unul, pentru că, alături de Gogu Munteanu și Cornel Dinu, în acea națională universitară a României se regăseau Dan Anca și Mircea Sandu, Ion Oblemenco și Mitică Marcu, Vasile Simionaș și Petre Deselnicu.
Erau vremurile în care în România se făcea și fotbal, dar și carte. Și, mai ales, erau vremurile în care „respect” nu se dovedea un simplu cuvânt menit fie să salte șmecher pe ritmuri de hip-hop, fie să salute, în vaiet de manele, ghiulurile și bolizii vreunui interlop. Pe atunci, respectul însemna, înainte de toate, cei șapte ani de acasă. Gogu Munteanu își amintește: „Când am venit la Dinamo Bacău, mă adresam lui Duțan și Rugiubei cu apelativul nea. Deși erau doar cu un an mai mari decât mine, le spuneam nea Costică și nea Mihăiță. Nu mi-o ceruse nimeni, dar așa simțeam eu că trebuie să fac”.
Aici începe povestea. Și, de fapt, aici se și încheie. Venit în 67 de la Onești, Gogu a debutat cu gol pentru FC Dinamo Bacău în primăvara lui 1968, în victoria cu 2-0 de la Arad, contra campioanei de mai târziu, UTA.
Reușita nu l-a oprit însă să-i spună, în continuare, nea Costică lui Duțan, în semn de respect. La fel cum a a continuat să i se adreseze cu nea Mihăiță lui Rugiubei, chiar dacă, între timp, i se alăturase acestuia și la naționala de tineret a României. Pe final, ar mai fi loc de o amintire. Una care are, de asemenea, legătură cu respectul. Respectul unui fotbalist pentru echipa și orașul său, dar și respectul orașului pentru unul dintre fotbaliștii săi emblematici. În aprilie 1977, SC Bacău juca un meci important acasă, cu Progresul.
Bucureștenii au condus cu 1-0 până spre final. La 0-1, Gogu Munteanu, care fix în acea duminică își serba ziua de naștere, a ratat un penalty: „Simțeam cum cade cerul pe mine, mai ales că din penalty-ul meu tras în bară,
Progresul a fost aproape de a face 2-0 pe contraatac”. Nu s-a făcut 0-2. În schimb, printr-o dublă de senzație a sărbătoritului zilei (șut de la 16 metri și lovitură cu capul din plonjon), s-a terminat 2-1 pentru Sport Club. „Iar lumea m-a purtat la final pe brațe tot drumul către casă”, își amintește și azi, la 70 de ani trecuți binișor, Ion Gogu Munteanu, căruia îi spunem, cu tot respectul și dragostea, nea Gogu.
