După un parcurs spiritual intens din perioada Postului Mare, am ajuns cu paşi repezi la celebrarea celei mai importante sărbători a anului liturgic şi a celei mai mari solemnităţi a lumii creştine, Paştele, adică Învierea Domnului. Creştinismul şi tot ceea ce ţine de el nu ar fi existat fără acest eveniment istoric. Sfântul Paul, la început puternic contestatar al creştinilor şi al lui Isus cel Înviat, avea să le scrie locuitorilor din Corint după convertirea sa: „…dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră… Şi dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai de plâns dintre toţi oamenii” (1Cor 15, 14.19).
În faţa unui astfel de eveniment, este un bun prilej să ne întrebăm: ce înseamnă Paștele pentru noi şi cum participăm la această celebrare? Este doar o „altă sărbătoare”, o altă ocazie de a petrece timpul într-un mod diferit, de a ne întâlni cu prietenii, cu rudele, de a ne odihni sau de a merge în vacanţă, aşa cum se întâmplă de multe ori la Crăciun (chiar dacă acum riscurile sunt ceva mai mici…) sau este cu adevărat un moment de celebrare a Învierii Domnului şi odată cu ea şi a „învierii” noastre?
Cuvântul „Paşte” provine din limbile aramaică şi ebraică şi înseamnă „trecere” sau „a trece mai departe”, referindu-se la eliberarea poporului ales din robia Egiptului şi „trecerea” Mării Roşii, aşa cum sunt relatate în Vechiul Testament, în Cartea Exodului. În Noul Testament, Paştele se referă la o altă „trecere”, la învierea lui Isus, la trecerea sa de la moarte la viaţă. Acest eveniment constituie nucleul central al tuturor evangheliilor şi piatra de temelie a Bisericii.
Reflectând asupra acestui mister, după cum ne este prezentat în Evanghelii, observăm că nu se poate vorbi de înviere fără a vorbi de moarte, adică trecerea la starea de „înviat” are loc pornind de la starea de „mort”. Isus cel Înviat care apare ucenicilor în mai multe rânduri, le arată semnul cuielor de la mâini şi de la picioare (semnul răstignirii), al suliţei cu care a fost străpuns. Isus cel Înviat este identic cu Isus cel Răstignit, doar că trupul său este acum glorificat, este un trup care nu mai e condiţionat de spaţiu şi timp; este trupul din care iradiază lumina victoriei asupra morţii şi a răului. Isus coborâse de la Tatăl pentru a lua firea noastră omenească, iar acum urcă la Tatăl şi duce această fire omenească în glorie, alături de Tatăl.
Prin urmare, e important să înţelegem că Paştele este înainte de toate o sărbătoare a iubirii, a credinţei şi a speranţei. Trecerea lui Isus de la moarte la viaţă nu are legătură doar cu „destinul” său, ci şi cu al noastru; Învierea lui este chezăşia învierii noastre.
Prin acest eveniment central al mântuirii, Cristos ne-a arătat care este scopul şi destinaţia pentru care am fost creaţi: fiecare om este chemat ca, prin moarte, să „treacă” la adevărata viaţă, să intre în viaţa veşnică, purtând în trupurile care vor fi glorificate „semnul cuielor”, „semnul crucii” pe care a avut-o de purtat înainte de moarte, în călătoria pe acest pământ.
Însă, celebrarea în fiecare an a Paştelui ne aduce aminte că, înainte de marea şi definitiva noastră trecere de la moarte la viaţă, înainte de învierea noastră finală, suntem chemaţi să trăim deseori „momente de înviere”. Ca şi el, însă, nu putem vorbi de „înviere” fără a trece prin „moarte”. Iată de ce a fost nevoie de un timp de reflecţie în Postul Mare; trebuia să ne dăm seama fiecare dintre noi din ce fel de „moarte” trebuie să înviem.
În această perioadă a anului o lecţie importantă ne-o oferă şi natura; peste tot vedem plantele în general şi mai ales florile care „învie”, vedem natura care „trece” de la moarte la viaţă.
Toate acestea, alături de sărbătoarea Paştelui, devin şi pentru noi o reală invitaţie la înviere: o invitaţie pentru femeile și bărbații care au pierdut poate pe cineva drag, iar acum sunt în doliu, înviere pentru cineva care se simte trădat sau abandonat poate chiar de către cei mai apropiaţi, înviere pentru cineva care trece printr-o depresie sau printr-o boală dificilă şi este poate răstignit pe patul de suferinţă, înviere pentru cineva care a rămas fără loc de muncă şi îţi câştigă cu greu existenţa, înviere pentru copiii orfani şi pentru femeile văduve din cauza războaielor şi, mai ales, este valabil pentru toţi, înviere din sclăvia păcatului.
Trebuie să credem în înviere chiar şi în mijlocul unei lumi în criză, în război, cum este cea în care ne aflăm acum. Trebuie să privim realităţile din jur cu „ochii celui înviat”. Cine îşi pune încrederea şi speranţa în Isus cel Înviat, poate vedea dincolo de moarte. E adevărat că din astfel de învieri se iese totdeauna cu „semnele cuielor”, ale crucii care a fost purtată (după cum am văzut, şi Isus le-a arătat după învierea sa), se iese cu cicatrici, dar numai cine moare poate învia.
Vă invit să vă gândiţi cu speranţă şi încredere: eu oare din ce fel de moarte trebuie să fac „trecerea” (Paştele) în aceste zile ale anului 2022? Oare în ce fel de „mormânt” se află fiinţa mea? Care sunt temerile mele, fricile mele, grijile mele, preocupările mele?
Vă doresc tuturor ca atunci când veți spune „Cristos a înviat!” să simţiţi că aţi înviat şi voi!
Paşte binecuvântat tuturor!
Cristos a înviat! Aleluia
Pr. Benone Lucaci, Paroh și Decan de Bacău-Centru
