Depravarea spectacolului vocilor lumii (Sau despre agonia rușinii existențiale)

Într-o tabletă din 20 martie a.c., ,,Somnul etern (fără Dumnezeu, discursuri și negocieri; doar război sângeros)”, notam: ,,Specia umană a ajuns din nou de tot plânsul. Începe să-mi fie rușine de faptul că sunt om”. O cititoare, plină de respect, mi-a spus că ,,acest lamento, de tip cioranian, este, de fapt, un fel de transcriere a unora dintre poemele mele”…
Discursul meu din acea tabletă pornise de la neluatul în seamă ,,Mein Kampf”, o impardonabilă/ criminală greșeală a liderilor lumii, și cantonase spre final în acuzarea ignorării iresponsabile a avertismentelor belicoase care au anunțat insistent nenorocitul război de lângă noi. Diplomația lumii a rămas din nou repetentă. Începe să-mi fie rușine de faptul că sunt om? Da, începe să-mi fie din ce în ce mai mult rușine că fac parte din această specie care face din cruzimea față de semeni o mare virtute. Eu nu exclud existența unei (unor) civilizații extraterestre; nici faptul ca măcar una dintre aceste civilizații să fie alcătuită din indivizi morali, cu mare respect față de viața, demnitatea și confortul psihic al semenilor. Imaginați-vă că într-o zi, hodoronc-tronc, aș da bot în bot cu locatarul unei asemenea civilizații, care m-ar putea lua la rost, vis-à-vis de atitudinea mea (sunt doar un exemplar al arogantului/ belicosului homo sapiens, nu?…). Nu vi se pare că, lipsit și de argumente, mi-ar crăpa de tot obrazul de rușine? Cred că înfumuratei, devoratoarei noastre specii îi lipsește acest sentiment existențial: rușinea. Stau de vorbă cu multă lume. Ieri am zăbovit la o voroavă de taină cu George Bernard Shaw. Știți ce mi-a spus? Cică ,,un om devine mai respectabil pe măsură ce-i este rușine de mai multe lucruri”. Nu credeți că începe să ne fie rușine de din ce în ce mai puține lucruri?…
Observația distinsei cititoare mi-a aruncat gândurile către vremea în care scriam și poezie. În volumul meu de debut (1966), ,,Iadul de paradă”, în poemul ,,bocet de mahala” notam: ,,și viața asta a noastră/ ca un bocet de mahala/ aruncat peste țipătul lumii/ nici măcar o jalnică lună/ la care să latre dogit/ a pierzanie/ amărâții câini din pompei”… Acum 20 de ani, într-un alt volum, ,,Amanții absurdului” (Iași, Editura Junimea), în poemul ,,e din ce în ce mai aiurea să fii om”, scriam: ,,câteodată nu mai suport să fiu om/ îmi cresc de-a-ndoaselea rădăcinile/ în lutul aerului/ parc-aș fi fost inventat/ pentru amuzamentul văzduhului/ se-adăpostesc păsări mute în mine/ ca-ntr-un paradis avortat fără eva/ numai cu un adam cătrănit/ care tot poartă războaie ciudate/ căsăpind oștiri dispărute/ chiar nu mai suport să fiu om/ dacă vreau să ascult cântecul privighetorii/ n-am de ales decât să cotrobăiesc/ prin arhiva de filme/ cu firul de iarbă mă întâlnesc/ doar prin ierbarele ponosite/ văd fluturi numai în colecții ucise cu ace/ livada cu pruni a copilăriei e strivită-n/ papirusul acesta-n care scriu amintiri/ despre buna mea moarte/ mă salut cu prietenii aiurea/ doar prin albumele burdușite cu poze/ nici marea nu mai are valul romantic al lui ulise/ e-o haldă de tragedii pentru presă și iad/ amorul a ajuns un banal exercițiu democratic/ recomandat pompos și cu rețetă de felceri/ doar pentru-a ucide durerea din vintre/ e din ce în ce mai primejdios să fii om”…
Pe-atunci gândeam că universul meu a obosit ca un pribeag hăituit, că astrele lui se învârt de-a bușilea, nu-și mai răspund la salut, că au traiectorii hazlii care nu mai pot fi decriptate savant de nicio astrologie… Astăzi, în însemnări precum cele din ,,Somnul etern (fără Dumnezeu, discursuri și negocieri; doar război sângeros)”, nu mai vorbesc despre traiectoriile hazlii ale astrelor. Acestea au devenit absurde, tragice. Spectacolul vocilor/ faptelor lumii s-a depravat. Cei mai mulți am ajuns niște profesioniști ai mirării; atât. Sau poate că niște ciudați actori aplaudați de-o sală pustie, care-și trăiesc stearpa glorie de animale metafizice.