Al Doilea Război Mondial nu a izbucnit dintr-o dată. Înainte de a se trage primul foc de armă, înainte ca un soldat să pună piciorul într-o țară străînă, a existat o perioada gri în care țările s-au ciondănit, s-au certat, s-au amenințat și, foarte important, au început să experimenteze dictatura. Abia după ce au interzis diversitatea politică, au amuțit liderii de opinie și au militarizat societățile, țările au putut să-și impună propria viziune, care a început să se propage în societate în lipsa altor surse de informații. România, ca alte țări din Europa, nu a fost scutită de acest parcurs. Să nu ne amăgim, nu comuniștii au adus dictatura în România, această fusese instalată oficial în 1938 de regele Carol al II-lea și, neoficial, mai înainte.
Uitați-va în jur. Nu vorbesc neapărat de Ucraina, care ne este prezentată ca o democrație zglobie deși președintele „erou” tocmai a interzis Opoziția politică și presa independentă – câtă mai era. Toate țările europene, fără excepție, experimentează deja de doi ani grade diferite de dictatură și cenzură. Timp de doi ani pretextul a fost COVID. Au văzut că se poate, acum cenzura se aplică războiului din Ucraina. Combinate cu măsuri specifice unei dictaturi sănătoase, deciziile, care acum cinci ani ar fi fost de-a dreptul scandaloase pentru cetățeni, aduc țările Europei tot mai aproape de un moment de inflexiune care ar putea deveni pretextul și momentul unui nou război cel puțin la nivelul continentului, dacă nu mai mult.
Diplomația este uitată; toți își încordează mușchii încercând să arate că ei sunt masculii alfa deși economiile și armatele lor scârțâie din încheieturi.
Să nu uităm că miza războiului din Ucraina nu este neapărat supraviețuirea unui stat eșuat, cu un teritoriu încropit de la țările vecine și administrat de politicieni corupți după orice definiție. Înfrângerea Ucrainei înseamnă înfrângerea SUA pe frontul european și un semnal puternic pentru reconfigurarea politicii și economiei mondiale.
