La capătul unei zile încărcate, cu ședință de redacție, cu discuții despre subiectele din viitorul număr al revistei, ajunsă acasă ascult știrile, care nu sună deloc bine, iar seara, ca să mai alung apăsătoarea stare de neliniște, aleg să mă uit la un film franțuzesc, o comedie, în distribuția căreia figura un cunoscut scriitor și academician. În „Bucătăreasa președintelui” („Les saveurs du palais” în original) Jean d’Ormesson, căci despre el este vorba, joacă rolul lui François Mitterrand în vârstă, cu multe probleme medicale, așa că bucătăreasa, pe lângă mesele cu invitați, la care pregătește niște meniuri deosebite, desfășurând o întreagă artă culinară (de mare preț la francezi, lucru știut), în rest are de respectat strictele cerințe ale dieteticienilor care-l au în grijă pe înaltul personaj. Hortense e talentată, supele ei de pește, cu plătică și fâșii de sepie, pieptul de rață suculent, micile găluște umplute, tocănița de rinichi, servită cu mici turte de mălai, și alte bunătăți pregătite cu dichis bucură papilele gustative ale mesenilor. E modestă și conștiincioasă, simpatică, amabilă, foarte dedicată profesiei, satisfacția ei fiind tocmai această plăcere de a mânca lucruri savuroase pe care o dăruiește oamenilor. Am reținut scena în care, în bucătărie, la sfârșitul programului, când ea rămăsese singură, fără ceilalți angajați, coboară însuși președintele, ca să stea de vorbă cu ea, să-i spună cât de mulțumit este de serviciile ei, atât de atente, de speciale, de inventive, dată fiind vigilența cerberilor care controlau meniul, ca să nu conțină grăsimi etc. Stau de vorbă amical, cu simplitate, căldură și o undă de umor, Hortense povestindu-i președintelui de mica ei crescătorie de trufe. Îi arată câteva din prima recoltă, el le absoarbe, încântat, parfumul special, și după aceea bucătăreasa taie meticulos feliuțe dintr-o trufă, așezându-le pe o felie de pâine prăjită, unsă cu un pic de ulei aromatizat cu usturoi. Scoate și o sticlă de vin roșu, unul faimos, desigur, toarnă în pahare, și continuă să stea amândoi la taclale. După acest mic desfrâu culinar, și după clipele în care s-a simțit răsfățat de Hortense, scăpat de supravegherea medicală la care era supus, bătrânul domn urcă încet, cu mare precauție scările, întorcându-se în apartamentul său din palat. Iar după un timp, și bucătăreasa își va încheia treburile la palat, plecând departe, în Noua Zeelandă, unde își luase niște terenuri, ca să cultive trufe. Pe pământuri liniștite, virgine, pe care se plimba în dimineți scăldate în lumină, urmărindu-și câinele cum adulmeca, la rădăcina vreunui fag, micuța minune neagră, o trufă. Parcă văd scena aceea de pe pământuri liniștite, virgine. Și mă gândesc la vremuri tihnite, de calm, de pace, în care să simți din plin bucuria de a trăi.
Despre care vorbește Jean d’Ormesson (cunoscutul scriitor, jurnalist, fost director al ziarului „Le Figaro”, membru de onoare și al Academiei Române, fiindcă ne știa țara, unde a trăit o vreme, în prima tinerețe, însoțindu-și tatăl, diplomat de profesie) în multe dintre cărțile sale. Autor al unei opere importante, în diferite genuri, numărând patruzeci de volume, Jean d’Ormesson credea cu tărie în literatură, în forța ei de seducție, în puterea cuvântului și a sentimentelor, având „gustul fericirii”. Pe o pagină din „Ciudată e lumea, până la urmă!” scrie: „Sunt un tip cumsecade. Ceva nedeslușit mă leagă de oameni, chiar dincolo de cuvintele, de muzica din care sunt făcuți și în care-și află o miză. Nu vreau să fie chinuiți, masacrați, disprețuiți, zdrobiți, nu-i vreau în niciun fel umiliți. Socotesc că viața trebuie respectată – și nu doar viața omului. Pentru că aceeași speranță ne-adună, ne ține la un loc. Dacă suntem pedanți, o numim transcendență”.
