În romanul „Luntrea lui Caron”, soția lui Lucian Blaga apare sub numele de Flavia. Era al doilea prenume al Corneliei Brediceanu, provenită dintr-o familie de vază, din marea burghezie bănățeană. Marta Petreu, bazându-se pe multe dovezi, pe mărturii ale celor care au cunoscut-o în mod direct, spune că era bine educată, că avea studii medicale, dotată fiind cu „o vie inteligență critică și un gust sigur”. Era modernă în spirit și în atitudine, se îmbrăca după ultimele tendințe din modă și era la curent cu noutățile literar-artistice. „Frumoasa bănățeancă” (Sextil Pușcariu) era creolă și cu o siluetă fină, subțire, cu picioare lungi. Pentru că avea un ten măsliniu, Blaga i-a zis „ghiocel negru”. S-au îndrăgostit după ce s-au revăzut la biblioteca universitară din Viena (se știau mai dinainte, de la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov), când amândoi au avut sentimentul unei „întâlniri definitive”. Interesant este și că relația lor „a fost clădită de la început pe premisa, acceptată de amândoi, a excepționalei lui valori”. Dar rolul Corneliei a fost unul major, pentru că ea „l-a modelat ca pe o operă de mare artă”, șlefuind pe unde era cazul, începând de la comportamentul în societate, până la gusturile intelectuale, artistice. Iar Lucian Blaga, având deplină încredere în iubita lui, „s-a lăsat pe mâna ei”. Poetul o numește „mireasă și stăpână, promițând că-i va dărui „lucruri frumoase și unice, în felul lor”. Cornelia i s-a dedicat întru totul, „a lucrat cu el și pentru el”, după cum scrie Marta Petreu, care amintește și faptul că, în timp ce Blaga nu avea slujbă (universitarii din Cluj nu-l voiau printre ei), petrecându-și timpul „cu cititul și cugetatul”, soția sa practica stomatologia în cabinetul pe care-l avea deschis în casa familiei ei. A muncit enorm pentru soțul ei, asumându-și o mulțime de treburi, de secretară-dactilografă, de asistentă care-i organiza poetului toate întrevederile, toate contactele profesionale, pe când era atașat de presă, la Lisabona, de pildă. Dar șirul lucrurilor pe care Cornelia le rezolva este mult mai lung, impresionant de-a dreptul, impunând respect și admirație pentru această femeie de o inteligență și o sensibilitate speciale, cu o fire nobilă, care a înțeles că libertatea unui creator de geniu trebuie apărată. Mereu „încântătoare”, chiar dacă era peste măsură de ocupată, ea a avut și înțelepciunea de a accepta „muzele” poetului. Care, cu egocentrismul artistului, preocupat exclusiv de opera sa, considera că „orice dragoste care duce la creație își dobândește legitimitatea”. Numai că, specifică Marta Petreu, între cei doi exista o înțelegere deasupra moralei comune, și asta pentru că Blaga le-a conferit inspiratoarelor sale doar „un statut secundar și pasager”, care nu atingea, nu afecta monada, „unitatea magică” alcătuită de el și Cornelia. Și apoi, soția lui Blaga, la fel ca soția lui Thomas Mann, Katia, între cele două femei Marta Petreu găsind multe apropieri, dincolo de unele inconveniente, de lucruri, de situații socotite paradoxale de oamenii obișnuiți, „s-au bucurat, fiecare, de marele dar al prezenței unui partener atât de ieșit din comun…”, remarcă autoarea cărții „Domni și Doamne”. Ea făcând și observația de mare finețe că, în nemărginita ei devoțiune, Cornelia, care l-a modelat pe Blaga, luptând pentru el, pentru triumful operei lui, cu o voință de fier, a ales să fie discretă atunci când și-a distrus scrisorile de dragoste și altele adresate poetului. A șters astfel urmele facerii, ale șantierului, pentru ca el „să apară în lumina augustă a creației și persoanei lui, ieșit direct din centrul marelui Anonim”.
