(Despre o nouă frământare a lumii de către Dumnezeu și fudulia lui Ițicu)
E zarvă de canibali în lume. Istoria, cu toate dramele ei, nu ne este un bun sfetnic. Sau poate că noi nu suntem buni de elevi ai ei. Memoria de lungă durată a speciei noastre păstrează active doar reflexele de fiară umană. De-o vreme, stând de vorbă cu bunul meu prieten Max, îmi tot cer zilnic scuze din cauză că autointitulatul homo sapiens îl include în categoria animalelor inferioare. Max, dragul meu câine, labrador care n-ar mușca în viața sa pe cineva, mă privește cu îngăduință și-mi spune din priviri că noi, ,,superiorii”, avem într-adevăr o problemă, dar…
Știi, Max, i-am zis ieri, pe la 1828, un domn numit Goethe i-a scris prietenului său Eckermann, referindu-se la omenire: ,,Văd venind vremea în care Dumnezeu nu se va mai bucura de ea și va trebui să frământe iarăși totul pentru o creație regenerată”… Privindu-mă prietenos, îmi spune: ,,Cam așa gândești și tu. Mă-nșel?” Cu știuta sa competență de critic și istoric literar, îmi aduce aminte de ce spunea protagonistul romanului meu ,,Z”: ,,Am ajuns o specie defectă, Doamne! Ce zici de un nou punct zero al aventurii noastre prin lume? Nu se poate să nu vezi că între proiectul Tău și devenirea noastră s-au așezat prăpăstii”…
Of, Max, sunt de-a dreptul siderat! Un ziarist scria cu entuziasm că noile bombardiere americane și rusești vor avea zboruri divine! Auzi, divine! Ca și cum proiectul lui Dumnezeu avea ca vedetă fabricarea armelor de distrugere a speciei. Apoi l-am văzut pe ministrul economiei noastre asediat de o bucurie hâdă. Vorbea cu atâta satisfacție despre proiectul de revitalizare a industriei noastre de armament! Doar asta avea în cap: arme, arme, arme! L-am văzut și pe Iohannis. Țanțoș rău, în costumație originală de război, cum se gudura pe lângă Stoltenberg, șoptindu-i că este fruntaș pe ramură europeană la alocarea paralelor pentru cheltuieli militare. Of, Max! M-a apucat un fel de scârbă amestecată cu multă milă… Aproape că n-ai după ce bea apă și-ți faci uzină de bucurii din contextul belicos nenorocit. E ca și cum ai fi cu mortul pe năsălie și tu-ți plămădești din asta o bucurie, o fudulie fără margini…
,,A”, îmi zice Max, cu știuta sa competență, știi de ce-mi aduce aminte atitudinea asta? De un personaj din «Desculț», romanul lui Zaharia Stancu, de acel «Ițic, fudul că are mort în casă»”… Hai, Max, îi zic, nu mă îmbârliga cu proletcultisme!… ,,Dragule”, mă privi el îngăduitor, ,,nu te oțărî ca un om la mine, de parcă aș fi turbat. Uite, în pustiul ăsta de proletcultism am găsit o oază. Un prunc flămând dintr-un sat flămând, într-o vreme a flămânzirilor, se roagă de un prieten să fie admis la praznicul întru pomenirea unui frate mort al acestuia: «Iţicule, îngăduie-mă și pe mine la voi în casă, pâine cu vin să mănânc și eu, c-o să moară și Tudorache al nostru și-o să te îngădui și eu pe tine la noi, să mănânci și tu pâine cu vin»… Las la o parte faptul că Iţicu nu se înduplecă, nu-l admite la praznic, întrucât el nu crede că Tudorache va muri atât de curând”…
Max, zău că ai nimerit-o! Îți rămân îndatorat și pentru asta. Îți voi pregăti un premiu special… Cu știința pavloviană în gene, Max a început să saliveze, să dea din coadă, bănuind că va urma un prânz cu scofeturi noi. L-am adus însă cu picioarele pe pământ… Max, nu este un secret faptul că te consider – am mărturisit și public – nu doar un critic și istoric literar de excepție (te-am propus deja pentru lista acelor puțini zei autohtoni care decid valoarea unui scriitor), ci și un antropolog de excepție. Acum constat că ai și stofă de analist politic. Voi trage sforile pentru tine și, în curând, sper să ai emisiunea ta la postul TV cu ratingul cel mai grozav, ca să-ți poți prezenta pe larg doctrina care vizează salvarea omenirii… Dezamăgit de ratarea doritului meniu, Max își trădă totuși bucuria, căci era flatat de propunere… ,,Dar la care doctrină faci trimitere? Căci am mai multe”, reacționă el… Aia cu incașii, zic… ,,A, da… Cea cu incașii care la vreme de pandemii, războaie, nenorociri le aduceau zeilor, ca jertfă, pe conducătorii lor. Frumoase obiceiuri! Și eficiente! Dar nu vor relua unii istoria cu acei câini care latră și caravana nenorocită își vede de drumul ei?”…
Hai, Max, fii serios! Dacă nici de vocea competenței tale nu vor asculta, suntem pierduți! Nu ne rămâne decât să-L rugăm pe Dumnezeu, împreună cu Goethe, dacă nu te deranjează compania acestuia, să frământe din nou Lumea.
