Covid-ul încă mai colcăie, la graniță, războiul stă să se aprindă, prețurile au detonat, toate au luat-o razna, de-ai crede că se apropie apocalipsa. Unde mai pui și că unii vulcani s-au reactivat, cam peste tot prin lume, iar furtunile devastatoare nimicesc totul în cale, chiar și în zone pe unde, până nu demult, nu vedeai asemenea grozăvii.
Ba s-a văzut că ningea și prin zone mai deșertice, iar acum, observ că, la TV, se dau reclame prin care ne sfătuiesc cum să ne comportăm în caz de … cutremur. În fine, în privința „bulelii” din Ucraina, nu prea poți să te pronunți, date fiind informațiile extrem de nesigure care apar în spațiul public, semn că serviciile sunt bine ancorate în chestiune.
Prin urmare, o preocupare decentă pe care o au, acum, majoritatea românilor este legată de când se va termina cu năpasta care ne-a înjunghiat pe nepusă masă, acum vreo doi ani. Să zicem că acei „unii” care au urmărit evenimentele încă de dinainte de apariția „guvidului” (teorie îmbrățișată de mulți colegi de planetă) pesemne că s-au îndestulat și ar fi cazul să trecem la alte etape.
Zic unii că se cam vede luminița de la capătul tunelului și că, prin vară, o să începem să vorbim la timpul trecut despre Covid și tot ce i-a urmat. Nu știu pe ce s-au bazat, dar cert e că ne-a cam ajuns, tuturor. Și mai evident este că, din toată negura în care ne-a(m) cufundat de aproape doi ani, ieșim mai șifonați ca oricând. Numai dacă socotim că, cel puțin până acum, s-au prăpădit (dacă cifrele sunt corecte), vreo 5,7 milioane de semeni. Cam cât au murit în războaiele napoleoniene sau în conflictul civil rus dintre comuniști și monarhiști.
Diferența e că cele două exemple de conflagrații au durat cu mult mai mult decât pandemia care, iată!, oficial, nici nu s-a sfârșit. O perioadă tensionată, plină de frici, determinate, inițial, lockdown, apoi de imaginea morgilor italienilor umplute la refuz cu cadavrele celor răpuși, de gropile comune din Brazilia, dar și de emoția produsă de moartea rudelor, a prietenilor sau a simplelor cunoștințe. V-amintiți, cred, de momentele în care medicii au fost nevoiți s-aleagă cine trăiește și cine nu. S-a murit inclusiv acasă, de virus, evident. Spunea cineva că „a fi în viață e a fi înfricoșat”.
Subscriu și completez că dacă nu ne-am fi temut (cei mai mulți dintre noi), altele ar fi fost consecințele. Dovadă că mulți nu au trecut măcar o dată prin boală, dovedind, astfel, că au fost mai responsabili și mai grijulii, inclusiv față de cei din jur. Dacă s-ar fi temut și coronascepticii, poate n-ar fi durat atât pandemia. Prin urmare, dacă lucrurile se calmează de tot, la vară, ne vedem la … Costinești. Scandând „Costineeești, mâinili-n aer!!!”