Să poți spune că nu ai fost niciodată singur (deși o astfel de afirmație nu trebuie luată chiar în absolut) este un mare privilegiu, un cadou neprețuit pe care ți-l face soarta. Iar Andrei Șerban a fost unul dintre acești mari norocoși, având o viață plină, marcată de întâlniri cu personalități excepționale din lumea artistică de pe diverse meridiane. A fost și încă este un călător neobosit, pasionat de cunoaștere. Și apoi, fiind regizor, lucrând cu echipe de artiști întotdeauna, era imposibil să fie singur, astfel că a străbătut un drum foarte lung, presărat cu „mari aventuri între prieteni”, așa cum le numește. „În clipe speciale, când am reușit să avem încredere, a dispărut frica – de noi înșine și de ceilalți. Am putut atunci să vedem mai clar ce ne unește. E șansa extraordinară pe care o avem pe scenă să putem face ceea ce nu avem voie sau nu găsim curajul în viața obișnuită”. Regizorul nonconformist care este Șerban, a folosit cu asupra de măsură această șansă, creând noi universuri în spectacolele sale care, nu de puține ori, au stârnit vii controverse. Iar cu criticii, regizorul a avut toată viața un război continuu, deși vorbește mult despre seninătatea spiritului, despre nevoia de liniște, de pace, de împăcare cu sine și cu lumea. „Pot să primesc 20 de cronici excelente și nu țin minte nimic. Sunt numai epitete formidabile, care nu mă ating. Dacă este o singură critică, care spune un singur lucru prost despre mine, pe aia o țin minte și cu aia sunt în război”. Vanitate, narcisism? Fără îndoială, dar explicația lui Andrei Șerban sună altfel și este cuceritoare în sinceritatea și naivitatea ei, dezvăluind un mare idealist și un hipersensibil: „Sufăr tot timpul. E formidabil: am ajuns la o vârstă înaintată și parcă am tot 18 ani. Vreau să conving pe toată lumea. Știu că nu pot convinge pe toată lumea. Știu că vor fi, întotdeauna, oameni cărora nu le place teatrul meu, cărora nu le place personalitatea mea, știu că îi incomodez pe mulți, că îi înfurii pe mulți. Dar aș vrea să fiu un fel de Maica Tereza. Nu-mi iese. Văd cât de ridicol sunt fiind atât de furios. Într-adevăr, am furii nemăsurate contra criticilor, care îmi trec de pe o zi pe alta. Le am, dar nu țin mult, supărarea nu ține mult”. Din fericire, zic eu, pentru că nu mi-l imaginam ca pe un tip meschin, ranchiunos, și nici nu apare așa în ceea ce scrie. Iar ceea ce am citat mai sus face parte dintr-un interviu acordat recent unui hebdomadar cultural din România, unde regizorul face multe mărturisiri foarte sincere și directe, deloc sofisticate. M-am oprit la ele tocmai pentru că pot fi înțelese și de cei care nu au auzit de Peter Brook, de Ellen Stewart, de filosoful mistic rus G.I. Gurdjieff și multe alte figuri cardinale, care l-au influențat. Ei bine, Andrei Șerban observă că, într-o lume tot mai plină de spaime și de ură, marea obsesie este aceea de a privi în jos. Iar el refuză asta, și de aceea a scris o carte cu oameni remarcabili pe care i-a cunoscut și cu care poate privi în sus. A lăsat în urmă o Americă eșuată, stăpânită de ură, sufocată de presiunea corectitudinii politice, o țară care nu mai este liberă și creativă, „pământul făgăduinței”, unde totul era posibil. Acum, acolo, un tânăr artist nu ar mai putea să facă ceea ce el a reușit în tinerețea lui; să se exprime în totală libertate, fără nicio constrângere. Aflat în perioada asta în România, unde lucrează la un spectacol de operă, după care va urma unul de teatru, artă care, pentru el, înseamnă un mijloc de a înțelege viața mai bine, de a rămâne deschis pentru ea. Și de a privi mereu în sus.
- Advertisement -
