De o perioadă de timp, băcăuanii s-au obișnuit cu prezența unei fete în centrul orașului, care, cu o vioară și o boxă stârnește curiozitate și admirație. Nu puțini sunt cei care au trecut pe acolo și au imortalizat cu telefonul câteva momente în care tânăra, cu câteva mișcări de arcuș, reușește să transmită vibrații.
Imaginile au ajuns pe site-urile de socializare și evident că au apărut și recenziile. Cele mai multe sunt pozitive, dar există și unii care nu văd cu ochi buni ce se întâmplă. De ce? Probabil că nici ei nu știu, dar nu se pot abține.
Practic, în acest caz e vorba de artă stradală care se practică în toate orașele mari ale lumii. Ce-i drept, unii o confundă cu cerșetoria, dar probabil că au viziuni foarte limitate. Cu toate acestea, am zis că ar fi interesant să o cunoaștem mai bine pe „Fata cu vioara” din centrul orașului.
Povestea vieții ei e mai tare decât scenariile multor filme. Numai că ea nu a prea vrut să o împărtășească cu toată lumea. Și totuși… Ea e Raisa iar numele acesta la primit de la tatăl ei la naștere, fiind inspirat de numele soției ultimului lider sovietic. Până în clasa a VI-a a studiat la Colegiul Național de Artă „George Apostu” după care a plecat în București.
Din păcate nu și-a continuat studiile la un liceu de muzică, drumul vieții având alte surprize pentru ea. Ar fi vrut să se facă medic dar destinul a vrut altceva pentru Raisa. S-a căsătorit, a făcut copii iar vioara, balsamul sufletului ei, a ajuns un hobby. Un hobby pe care mereu a vrut să îl împartă cu oamenii. De câțiva ani s-a întors acasă, în Bacău, iar de câteva zile îi încântă pe băcăuani cu vioara ei. Am întrebat-o cine e ea…
„Cine sunt?
“Sunt fata tăcută cu vioara. Așa îmi mai spune lumea căci gura mea nu spune multe, ci zâmbetul și vibrato-ul viorii mele mele o fac în locul meu. Îmi place să cânt la vioară. Asta mă face fericită și îmi umple viața de energie pozitivă, energie primită ca un revers al medaliei ce o împrăștii pe străzile care sunt uneori gri. Acesta este unul din motivele pentru care cânt pe scena stradală, nu ca să-mi îmbogatesc bugetul, ci emoțiile, trăirile, în consecință sufletul și mintea. Relatările ulterioare vă vor elucida. Cânt de când eram mică și le mulțumesc părinților și profesorilor ce m-au îndrumat și învățat. Actualmente sunt în concediu postnatal.
Am trei copii frumoși și deștepți pe care îi iubesc enorm. Doi dintre ei sunt elevi model. Cea mică se dezvoltă armonios alături de noi toți. Nu mi-am mai continuat studiile într-o instituție de artă acreditată, dar exersez mereu, sunt un bun autodidact și pe deasupra am un profesor cu care colaborez de mai mulți ani pentru a mă dezvolta continuu. Consider că sunt un om normal, că am o viaâă normală și că am alături de mine o familie iubitoare. Dar orice poveste de viață, ca ale tuturor, are ceva de spus. Nu cred că a mea are ceva de spus, ci doar de cântat. Cânt multe fire ale vieții, căci suntem diferiți, dar asemănători în iubire, în vibrații, asemeni viorii mele. Toate melodiile au ceva de spus, o poveste, în substratul lor, dar puțini o știu pe a mea. Faptul face ca eu sa fiu bipolara.
Ce pot să spun… Tulburarea afectiv bipolară… cred și încerc să privesc că este ca atunci când cineva are o boală cronică, cum ar fi hipertensiunea arteriala, diabetul sau alte boli pentru care iei prietenosul tratament toată viața. Nimeni nu își dorește să fie bolnav, nu este o alegere și fiecare boală are manifestarea ei. Hipertensivul evită să facă efort intens, diabeticul evita anumite alimente…eu evit stările și emoțiile extreme, iar atunci când simt că mă cuprind, le exeriorizez cântând. Când mă simt agitată, îmi iau vioara și cânt. Când mă simt depresivă, îmi iau vioara și cânt. Nu știu ce fac alți oameni când simt că nu e totul roz sau când au excesiv de multă energie… unii poate dorm, alții fac sport, eu cânt. Și ce bine mă simt când văd că după exersare am cui cânta.
Cânt pe o scenă reală, cu spectatori grăbiți în cotidianul vieții, care sunt greu de întors pentru a asculta o fată simplă cu vioara, care au propriile povești ce includ trăiri, bucurii și tristeți ca ale mele. Privesc și cât apăs pe o coardă, două, diversele chipuri se întorc la mine. Se întorc cu ochii curioși, blajini, mângâietori, veseli și admirativi și cel mai important, îmi zâmbesc reciproc. Mulți oameni, din ce am auzit de la colegii mei violoniști, plătesc destul de scump pentru un concert pe care îl ascultă, poate, doar o dată pe an. Eu cânt, căci interiorul meu o cere și nu cer nimănui nimic.
Am tot necesarul din drămuiala mea, pentru mine și copiii mei. Nu pot spune, ca mulți artiști de altfel, că am cea mai scumpă pereche de pantofi sau îmbrăcăminte cu care să mă prezint pe scena unde cânt, dar am o vioară clasică în care am investit, pe care o iubesc și la care exersez. Ea e lină ca un pârâu limpede de munte, suavă și dulce ca mierea. Este visul și sângele ce-mi curge prin vene, așa de potrivită-mi este. Mă bucur că pot încânta băcăuanii cu vioara mea, cu trăirile mele, cu ceea ce sunt eu.”
Ea este Raisa, fata pe care o vedeți în oraș cu vioara. Ce vrea să facă mai departe? Cine știe? Dar sigur are un plan. Vrea să înregistreze un videoclip cu muzica ei pe care să îl posteze pe youtube. Și apoi, va mai vedea!
