Am citit recent ,,Pozitiv la pătrat” (Brașov, Editura Creator, 2021), cartea Elsei Dorval Tofan, scriitoare care, din 2003, locuiește în Canada. De Ziua Națională, de Ziua Micii Uniri, de ori câte ori ființa românească tresaltă altfel pe acordurile patriotismului netrucat, primesc de la/ trimit către Elsa mesaje care ne fac să rămânem îndrăgostiți de rădăcini. În ,,Pozitiv la pătrat”, care ar putea avea ca subtitlu și ,,Manual de supraviețuire pentru emigranții români”, Elsa Dorval Tofan are aura unui fel de Soljenițîn al nostru, căci, așezând cu spatele la zid crudele realități din România, nu iartă nici umbrele supraviețuirii occidentale.
,,Evadarea” nu este o fericire, ci o necesitate: ,,Când pleci de acasă, fugi cu viața ta cu tot, amândoi într-o valiză. E prima cea mai distrugătoare fugă din existența ta […], o alergare de tip colivie pe care o crezi un univers, după cum un peruș crede că spațiul din colivie e un copac, o casă”. Paradoxal, nu există fugă ratată: ,,Orice imigrare e reușită chiar dacă împingi căruțul la Maxi, chiar dacă faci coșurile de gunoi în căutare de canete și plastic”. Nici Occidentul nu este visata ,,țară a făgăduinței”: ,,Creierul e într-un aprig carusel al întrebărilor: cât mai rezist?, ce soluții mai găsesc?, pentru că o dată mașina infernală oprită, poți fi tu omul străzii de mâine…” Uneori, simți în coaste sarcasmul de serviciu al unor compatrioți: ,,Dar plecat, plecat rămâi, cei care te-au cunoscut, te-au iubit sau urât nu se vor sfii să-ți arate semnul sensului unic sau chiar să invoce pătimașa poveste a salamului din soia”. Iar tu, emigrantul, ești vizitat mereu de amintirile din România: ,,La școală aveam patru lemne de fiecare clasă pe toată ziua. Lemnele ard greu, iar godinurile din tablă au randament caloric de cinci minute. La primărie e atât de cald, că-și vine să rămâi în chiloți”. Un coșmar numit spital: ,,Din tot ce aveai, strângeai, tare, ca să faci un Kent, un Whisky, un pui, o țuică, un Amo de mere verzi, niște bătrâne într-un plic […]. Am dat pentru tatăl meu Kenturi și plicuri și cu o săptămână înainte să se ducă”. Nici hilar-tragicul cult al personalității nu poate fi aruncat din coșmarul trecutului: ,,Ții minte când a venit la școală [o activistă de partid; n. n., I.F.] și ne-a cerut să vopsim cu alb peste tabelul lui Mendeleev? «Ce-i porcăria asta?», a zis, și a început să bată cu pumnul în perete. «Tabloul lui Mendeleev…» «Cine?», zice, să nu mai văd aici decât portretul Tovarășului!” Strategii de ucis frica: ,,Nu am știut ce înseamnă frica în timpuri tulburi, în plină dictatură. Un fel de adrenalină tâmpită te făcea imun, ce o să ne facă, o să ne omoare pe toți?, ne ziceam chestia asta repetată zilnic și în masă avea un efect energetic uriaș. Știam de unde ne poate veni, știam cine ne pândește, cunoșteam identitatea dușmanului, conta enorm în strategia de supraviețuire”. Revenirile în țară nu trăiesc însă mereu pe aripile dorului: ,,Am revenit în România de multe ori, de fiecare dată ca să îngrop, să închid dosare de vieți, să vând. Cel mai puternic sentiment nu a fost, la nici una din reveniri, întâlnirea cunoscuților sau a ceea ce numeam odinioară prieteni, ci revederea locurilor”. În infernul migrator găsești, totuși, o resemnare: ,,Curios, toată lumea știe, vede, înțelege, dar nimeni nu revendică, nimeni nu țipă, nimeni nu cere, toată lumea face yoga și meditează, ca niște adevărați tibetani ce suntem cu toții”. Jurământul pentru cetățenie: ,,…Jurământul acesta e perimat istoric, o relicvă, o rușine, o anomalie. Când juri credință Majestății Sale și cânți O, Canada!, imnul național, pe care doar 14 la sută dintre canadieni îl știu cânta, te simți măcar în acea clipă mai puțin mitocan și mai mult cetățean”. Există, se pare, și o ,,cheie a succesului unei emigrări reușite”: ,,…vigilența de a nu te lăsa pradă depresiei și disperării, vorba aia, ajungi în spital bolnav ca să te faci bine și ieși din el un Frankenstein mort a doua oară. Un imigrant depresiv este un lux”.
Privind către romanul Elsei Dorval Tofan, căruia i-am evidențiat și virtuțile estetice în niște însemnări mai ample dintr-o revistă, mă gândesc la faptul că scriitoarea este un fel de optimistă soră de cruce cu un gând al lui Antoine de Saint Exupéry: ,,Piatra nu speră să fie nimic altceva decât piatră. Dar, colaborând, se alătură altor pietre și devine templu”.
Ion Fercu