Poetul Costache Conachi a fost considerat de către unii critici și istorici literari „părinte al poeziei române”, specificul liricii sale fiind „alunecarea continuă și savantă între mistic și profan”, după cum remarca în scrierile sale de istorie și critică literară, George Călinescu.
Ambianța romantică, boemă, caracteristică sec.XVIII era trăită la Slănic-Moldova, la cea mai mare intensitate și ardere lăuntrica de către protipendada moldovenească venită la odihnă și tratament. Printre cei dintâi vizitatori de faimă ai stațiunii s-a aflat și Costache Conachi, care o va întâlni în mijlocul naturii încântătoare pe frumoasa Zulnia, numele de alint al Smarandei Negri (născută Donici, mama marelui om politic și patriot român, Costache Negri).
Costache Conachi s-a întâlnit pentru prima oară cu Zulnia în stațiunea de la poalele Nemirei, în urmă cu 210 ani și la 10 ani de la descoperirea la 20 iulie 1801, a primului izvor mineral, de către serdarul Mihalachi Spiridon.
Dragostea dintre Costache Conachi și Zulnia înfiripată la Slănic-Moldova, pe la 1811, îl va determina pe poet să-i dedice iubitei mai multe poezii (mai ales „Scrisoarea către Zulnia” și „Amorul din prieteșug”), care reprezintă în viziunea lui Nicolae Manolescu „prima autobiografie lirică erotică de la noi, în spirit trubaduresc și balcanic”.
Ca amintire a primei sale întâlniri, poetul va încrusta în coaja unui copac, sentimentele sale alese pentru cea care avea să-i fie soție. După 14 ani de la moartea Zulniei (1831), poetul, împovărat de vârstă și neîmpăcat cu gândul morții iubitei, care îi devenise pentru scurt timp soție, căuta zadarnic pomul pe care își încrustase darurile tinereții și care acum, nu mai exista (Conachi avea 34 de ani când a cunoscut-o pe Zulnia la Slănic-Moldova și 50 când a condus-o la altar).
El scrie atunci, una dintre cele mai bune poezii ale sale, în care inspirația anacreontică (în genul poeziilor de dragoste ale poetului antic Anacreon, n..a.), se îmbină cu lirica lăutarească a vremii: „Apoi dar scris a fost încă/ Să te mai văd, dar vai mie/ Nu cu draga mea Zulnie/ Ci singur, ca vai de mine,/ Alb și rece ca și tine”. În „Scrisoarea către Zulnia”, o primă epistolă literară la noi, poetul moldovean se află sub influența poeziei lui Petrarca, prin fidelitatea declarată până la moarte, ființei iubite: „Giurământ îți fac din suflet ca și ceriul și pământul,/ De s-or strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvântul./ De-a te iubi pân la moarte, de-a nu avea supt soare/ Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare./ Dar ce folos, vai de mine, că n-am nici o mângâiere,/ Petrecerea mi-i în lăcrămi, în suspinuri și durere,/ Aș vrea să mor, dar și moartea ce poate fi pentru mine,/ Când, perzând a mea viață, perd mai mult, te perd pe tine.”
Costache Conachi (14 oct. 1778, Țigănești, Galați – d. 14 febr. 1849, Țigănești), poet, scriitor, traducător, om politic. Mare boier și mare proprietar, dar și ctitor de biserici, figură contradictorie în epocă pentru că pleda pentru luminarea poporului, Costache Conachi a făcut un proiect de reformă a învățământului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”.
Vorbitor fluent a cel puțin şase limbi străine, poetul a tradus o serie de opere semnificative pentru ideologia luminilor, aparţinând lui Pope („Încercare de voroava asupra omului”), Marmontel, Madame Cottin („Mathilda”, I-I1I, 1844), Pierre dHerbigny („Privire politicească a Evropii din anul 1825”) şi altele. Costache Conachi a fost considerat şi „cel mai bun inginer hotarnic din Moldova”, arătându-şi astfel complexitatea intelectuală.
A intrat de timpuriu în cariera administrativă, suind treptele până la cele mai înalte demnităţi: ispravnic de Tecuci (1806), vornic de poliţie al Iaşilor (1814-1818), coresponsabil al Visteriei, cap al Departamentului Afacerilor Straine (1823-1827), mare logofat al Dreptăţii (1831-1838).
Costache Conachi a fost și epitrop general al Casei Spitalelor şi Ospiciilor „Sf. Spiridon” din Iaşi (1835), epitrop al Bisericii Banu din Iaşi și ulterior, preşedinte al Eforiei aşezămintelor „Sf. Spiridon” din Iaşi (1840).
Romulus-Dan BUSNEA
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
