Nu-i așa? Nu-i așa că noi suntem deștepți, iar ei proști? Că în timp ce noi le știm pe toate și încă ceva pe deasupra, ei nu știu nimic sau chiar mai puțin decât nimic? Nu-i așa că, spre deosebire de ei, noi cunoaștem cu precizie cum poți reuși în viață? Cum poți ajunge acolo sus? Nu-i așa? Sigur că-i așa. Doar o spunem noi. Noi, cei care avem întotdeauna dreptate. Noi, familia, adică părinții. Noi, școala, adică profesorii.
Și ei? Ei, copiii și elevii noștri o dau de gard. Da, da! Nu vor să asculte și să ne asculte deși le vrem binele și numai binele. Cu asta ne și ocupăm, de fapt: cu binele lor. Vrem să ajungă ca noi sau- de ce nu?- chiar mai bine ca noi. Până la urmă, noi n-am avut oportunitățile lor. Așa că, le alegem hainele și muzica, filmele și cărțile, prietenii și hobby-urile. Le alegem sporturile pe care trebuie să le practice, materiile la care să facă pregătire, ba, de cele mai multe ori, le alegem chiar și viitoarea meserie. Le cumpărăm ce vor și ce nu vor: de la jucării costisitoare la gadgeturi sofisticate, de la note mari la un loc într-un liceu bun.
Și tot nu e suficient! În loc să ne fie recunoscători, ei sunt triști. Posaci. De neînțeles. Se închid în cameră și în ei. Poate că stau și privesc noaptea, pe geam, în hăul de afară și dinăuntru. Poate că plâng sau Dumezeu știe ce or mai face, că nu vor să ne spună. Tocmai nouă! Nouă, părinților, nouă, profesorilor! Ce-i drept, când simțim că lucrurile întrec orice limită, luăm și noi măsuri.
Așa e și normal. Dar măsuri blânde, nu ca pe vremea noastră, când, una-două, se punea mâna pe băț. Acum, recurgem la măsuri pedagogice. Îi mai dojenim, le mai interzicem câte ceva, le mai tăiem din banii de buzunar. Că doar nu o să tolerăm noi toate mofturile dumnealor! Așa cum nu vom putea accepta niciodată acel 7 la Fizică sau teza pe care tocmai au bușit-o la Limba Română. Să ne facă nouă o asemenea rușine? O A-SE-ME-NEA RU-ȘI-NE?! Este cât se poate de firesc să punem piciorul în prag. O facem pentru ei, nu pentru noi…
Credeți, însă, că înțeleg cu frumosul? Ți-ai găsit; culmea- culmilor, tot ei se supără! Și când se supără, chiar că nu o mai scoți la capăt. Când nu tac, bufnesc, iar când nu bufnesc, decoperim că au fugit de acasă. Ce spuneți, în aceste condiții, nu-i așa că e normal să ne întrebăm ce mama dracului e cu ei? Nu-i așa? Că doar nu o să ne întrebăm acum ce e cu noi…
