Cine nu a citit cartea lui Ken Kesey „Zbor deasupra unui cuib de cuci” sau nu a văzut nici ecranizarea după ea, ar trebui să o facă urgent, dacă vrea să înțeleagă mai bine cam ce ni se întâmplă de doi ani încoace sub constrângerile impuse de pandemie și de globalizare.
Acțiunea are loc într-un ospiciu pentru bolnavi mintal. Naratorul este el însuși unul dintre pacienți, cunoscut acolo ca surdomut, dar care de fapt aude perfect și astfel relatează tot ce se petrece în interiorul clinicii. Adică acolo unde „mâna de fier” este nemiloasa soră Ratched. Tratamentele aplicate sunt dintre cele mai crude și vizează și pacienții cu izbucniri de revoltă specific umane, nu neapărat din sfera bolilor psihice. Astfel, nimeni nu ridică ochii din pământ. Dar în clinică apare și McMurphy, un fost deținut condamnat la muncă silnică, lipsit de maniere, cu un minim de decență, care o sfidează pe Sora Șefă. McMurphy readuce pacienților „viața”, le dă curaj atunci când e vorba de a cere drepturi de bază și de a sfida regulile absurde impuse.
Cartea a fost scrisă la începutul anilor ’60 și se vrea o metaforă a confruntării societății cu reguli prea multe și rigide, cu cei care-și doresc libertate și dispariția constrângerilor.
Practicile din clinică seamănă mult cu ceea ce ni se întâmplă astăzi în societate, cu situația politică generală (un control riguros asupra populației).
Aflu că similitudinea situațiilor i-a atras atenția și regizorului Vladimir Anton, care a pus în scenă, la Teatrul „Tomcsa Sándor” din Odorheiul Secuiesc, piesa omonimă a lui Dale Wasserman scrisă după romanul lui Kesey. Regizorul a accentuat că spectacolul are ca temă centrală empatia, deoarece solidaritatea umană este o temă foarte actuală în acest moment, pentru că oamenii nu mai ascultă opiniile altora și parcă omul începe să urască omul.
În piesă, comportamentul nepoliticos, dar plin de viață al lui McMurphy dă peste cap rutina obișnuită, încălcând cu îndrăzneală regulile instituției, prin revoltă și provocare. El este singurul care încă nu și-a acceptat situația. Ceilalți pacienți încep să îl considere ca pe un lider și îl încurajează cu entuziasm în lupta lui împotriva asistentei Ratched, un simbol al sistemului opresiv. Speranța devine tot mai periculoasă, în timp ce vulnerabilitatea și neputința fundamentală a omului în fața mașinăriei opresive devin evidente.
Și parcă nu doar de constrângerile pandemiei ar fi vorba.
Petru Done
