Împărțim cu voluptate Timpul în felii, de parcă ar fi un tort al bucuriei. După fiecare felie servită, de la o vreme, gândurile încep să ți se armonizeze cu sentimentul de frustrare ionescian: ,,Înainte, sculându-mă în fiecare dimineață, spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toți copiii și vitele pe care i le-a luat lui Iov?”…
Sărbătorim Timpul de parcă ar fi prietenul nostru cel mai bun, nu ticălosul nostru de serviciu. Suntem cu el într-o curioasă relație sclav-stăpân. Îl fardăm cu tot felul de vorbe mieroase, doldora de neadevăruri, chiar și-n proverbe (,,Timpul vindecă orice rană”), deși, mai ales de la Shakespeare încoace știm că este ,,un monstru gigantesc de nerecunoştinţe”. Până și Dumnezeu s-a născut bătrân, ,,grație” nerecunoștinței lui. Cronos, cel care și-a devorat chiar și fiii, ucide, cu doctrină și timpul nostru personal, ca și cum n-ar ști că-și sugrumă o parte din ființa lui…
În pragul lui 2022, vă propun, în loc de clasice gânduri leșinate, optimist-desuete, un minunat/ realist poem sorescian:
,,Mie mi s-a omorât timpul,/ Onorată instanţă.// Când mă întorceam eu voluntar/
Din război,/ Am băgat de seamă/ Că timpului meu îi fuseseră amputate/
Inima, gura şi fruntea.// Dar nici aşa nu mi l-au lăsat în pace,/ L-au pus să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-maşină, zile-bou/ O mulţime de lucruri/
Care nu-l interesau.// Apoi au început să experimenteze pe el/ Fel de fel de otrăvuri -/ Tristeţe, necazuri -/ Parcă aşa le zicea.// Lovitura de graţie i-a fost dată în cap/ Cu o bucată de destin/ De esenţă tare.// Iertaţi-mi expresia,/ Dar asta n-a fost viaţă!/ De atunci, iată, am pierdut şi jumătate din moarte/ Aşteptându-mi rândul la coadă,/
Ca să v-aduc la cunoştinţă pricina mea, /Aici,/ La judecata de apoi”.
