Din păcate, istoria nu prea l-a învățat pe român cu democrația și, mai ales, nu l-a învățat că are drepturi. De două milenii, românii se chinuie să supraviețuiască, apăsați când de unii, când de alții, cu felurite neamuri venite să se chivernisească pe spinarea noastră. Când te fură întruna mai-marii zilei iar la pauză te fură și ai tăi, nu prea ți se dezvoltă organul necesar protejării drepturilor tale pentru că – nu-i așa?! – nu există funcția care să-l utilizeze. Căci – ne spun biologii – funcția crează organul.
Nu este, deci, de mirare, că acești doi ani de când ni se cânta pandemia la ureche nu au fost însoțiți de prea multe manifestări ale civismului românesc. Desigur, știm că atunci când interesele unor companii străine sunt grav afectate de deciziile românilor, imediat se iscă manifestații, adică ar exista un anumit civism legat de această problema. Dar cunoaștem și că, în acest caz, funcția este diferită și organul responsabil este altul.
În ceea ce privește apărarea drepturilor lor, românii par să aplice, mai degrabă, strategia veche a jocului de așteptare. Tot ce trebuie să facă e să-și obosească adversarul și să-l facă să abandoneze jocul. O strategie care a arătat rezultate interesante de-a lungul timpului. Și care nu ar trebui discreditată, pentru că, iată, vedem ce se întâmplă în alte părți: protestele nu folosesc aproape la nimic.
O Putere, oricare ar fi aceea, călare pe interese și cu organul represiv la dispoziție nu poate fi îngenunchiată chiar ca în filmele servite de Hollywood. Legăturile sociale dintre cei care au interese majore în protejarea unui status-quo sunt mai puternice și nu pot fi rupte atât de ușor.
De aceea cred că rezolvarea acestei situații va fi dată nu de revolta celor mulți cât de neînțelegerile dintre cei puțini, abonați la căruța de bani generată de situația actuală. Ceea ce trebuie, însă, reglat este ce se va face după. Pentru că dacă nu se va interveni și nu vor există consecințe pentru cei care au produs și menținut actuala situație, aceasta se va putea repeta oricând.
