Se spune despre actori că sunt printre cele mai narcisiste persoane , și asta nu e departe de adevăr. Unii reușesc însă să rămână simpatici, chiar în această ipostază foarte egoistă. Roger Moore, celebrul Sfânt (din serialul cu același nume), cu nostima lui ridicare din sprânceană și surâsul ștrengăresc și seducător, avea un deosebit simț al umorului, după cum se poate vedea din următoarea declarație: „ eu și soția mea împărtășim aceeași dragoste – pentru mine”
Din lumea filmului, un alt tip plin de umor, de nuanță intelectuală, care include și multă autoderiziune, este Woody Allen, totodată criitor și scenarist cunoscut.Recent, a publicat o carte autobiografică, „Apropo de nimic”, în care ne livrează portretul unui individ cu o personalitate dificilă, complexă, complicată, mai bine zis.Se prezintă ca un tip nevrotic, imatur, nonconformist, angoasat, pradă depresiilor, dar care știe să facă haz de toate aceste neajunsuri. Nu încetează nicio clipă să se ia peste picior și să ridiculizeze categorisirea lui drept creator „intelectual”, afirmând că, în capul lui nu este nici urmă de neuron de acest fel.
Spune că oamenii s-au lăsat induși în eroare de ochelarii lui cu ramă groasă și de citatele din surse erudite pe care le-a tot folosit, „prea profunde ca să le pot înțelege”, pentru a-l lua drept ceea ce el nu este. Modul ăsta de a nu se lua prea în serios, autoironia m-au atras întotdeauna la oamenii importanți. În schimb, nu suport genul înțepat, gomos, și îi găsesc penibili, aproape grotești pe indivizii care vorbesc de parcă ar fi deja instalați pe un soclu de statuie. Simpatizez mult cu artiștii care știu să facă oamenii să râdă, cred despre ei că sunt oameni buni și calzi (mă rog, așa mi-i imaginez eu), iar Woody Allen face parte dintre aceștia.
Îl înțeleg și atunci când spune cât de nesuferite îi sunt festivitățile, chestiile formale, ceremonioase și plictisitoare, pentru că și eu simt la fel. Și îmi place micuțul domn și pentru afirmația că puțin îi pasă de ceea ce va urma după dispariția lui din viață. La naiba cu posteritatea, el trăiește așa cum vrea, aici și acum, fără să-l preocupe prea mult părerea celorlalți. „Decât să trăiesc mai departe în inima și în mintea publicului, prefer să trăiesc în apartamentul meu”. În fine, pentru că filmele lui mi-au dăruit multe momente de încântare, la fel și vorbele lui de duh, am aflat cu satisfacție că a fost achitat în procesul intentat de fosta soție, Mia Farrow, sub acuzația de pedofilie și agresiune sexuală, o istorie foarte urâtă, care mi-a înnegrit de tot imaginea cineastului, nemaivrând, o vreme, să aud de el. Verdictul clar a fost de nevinovat, iar ceea ce m-a impresionat în cartea sa autobiografică a fost faptul că se apără cât poate mai bine, dar nu caută să se răzbune cu tot dinadinsul pe Mia, care i-a fost multă vreme muză, parteneră în filme și soție, încercând să înțeleagă gesturile, atitudinea, acțiunile ei.
De altfel, Woody Allen este deosebit de sensibil la specificul, la farmecul feminin, actrițele care au jucat în filmele lui având partituri foarte ofertante, roluri aducătoare, mai întotdeauna, de premii importante. Am să-i amintesc câteva filme în final, pe care eu le revăd, uneori, descoperind mereu ceva care mă încântă: „Soți și soții”, „Annie Hall”, „Manhattan”, „Hannah și surorile ei”, „Blue Jasmine”, „Vicky Cristina Barcelona”, „Vacanțe romane”, „Miezul nopții la Paris”. Și vestea bună este că, la 86 de ani, lucrează, „nemulțumit că nu a reușit să facă un film mare, dar încă mai încearcă”.
