În lumea asta nedreaptă, prost croită (despre „lemnul strâmb al umanității” glosa și Kant) plină de suferinţă, de mizerie și ticăloșie, se spune că există, totuşi, un lucru bine împărţit. Şi anume, prostia. După cum afirmă André Glucksmann, autorul unei cărţi intitulate chiar aşa, Prostia, de „favorurile” acesteia nu scapă nimeni, ea revărsându-se, în voie, mai peste tot. Țâșnește și din ecranul televizorului, odată cu stupidele dezbateri în care se vântură nimicul și cu ştirile de ultimă oră, din acelea „breaking”, care-ți sparg auzul, în primul rând, pentru ca să se fâsâie imediat, de umflate și goale cum sunt, de cele mai multe ori. Din păcate, prostia e nemuritoare şi e primejdioasă. Cât despre fudulia care o însoțește, ce mai e de spus?
Sunt atâtea exemple vestite în acest sens, iar noi avem un proverb care e foarte expresiv, acela cu „prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul”. Pentru mine, două sunt dovezile cele mai evidente ale lipsei inteligenţei, să încurci lucrurile, adică să confunzi punctele de vedere (e o definiţie celebră a lui Ralea, în acest sens) şi să nu înţelegi de glumă. Şi văd atâţia indivizi obtuzi care se dedau la cele mai rurale polemici, lipsa de cultură şi de spirit fiind evidente, încât mă apucă stenahoria! Eu am un principiu clar, preluat de la Caragiale,că, la o glumă se răspunde cu o alta mai bună. Dacă eşti în stare, normal. Dacă nu, te superi ca prostul şi mai şi ţii mânia, până te otrăveşti, te intoxică de-a binelea și intri la fandacsii. Că tot Nenea Iancu ne avertiza că de glumă nu ştiu decât oamenii sănătoşi, veseli din fire, nu posaci. Şi deştepţi, musai cu spiritul treaz, neadormit, carevasăzică. Se pare însă că lumea e tot mai bolnavă, din moment ce s-au înmulţit atâta panicarzii și supărăcioşii. Și nu la viruși mă refer, la molima asta de care nu mai scăpăm, ci la o carență spirituală.
Am ajuns să trăim într-un timp al unei permanente conflictualități. Una întreținută de cei interesați să țină mulțimile de oamenii în ignoranță și frică. Și asta se întâmplă pentru că oamenii nu mai sunt în stare să gândească cu propria lor minte și se cred conectați la realitate, informați, numai dacă dețin un smartphone și-l tot butonează de zor mai tot timpul, neridicându-și ochii din el, ca să vadă ce se petrece cu adevărat în jurul lor, să încerce să pătrundă sensul lucrurilor. Iau de-a valma chestii gata mestecate de alții, mai isteți și cu scopuri precise, se lasă ușor prostiți, mânați ca o turmă încolo și-ncoace. Iar tâmpenia generalizată, în urma unui perfid joc de-a baba-oarba, condus de cei care au în mână puterea, naşte suspiciune, teamă și ură și devine sufocantă, nemailăsând loc niciunui firicel de judecată normală. Din nefericire, prostia nu ucide, ba dimpotrivă, e țanțoșă, are vitalitate și proliferează, înfloreşte sub ochii noştri, e încăpăţânată, deosebit de activă, câștigând noi teritorii. Periculoasă e și prostia politică, baricadarea unora în idei fixe sau în ideologii perimate.
Sau, și mai rău, în lipsă totală de idei. În căutarea noastră după adevăr, la care nu ar trebui să renunțăm, lâncezeala minții și sentimentul de neîncredere, starea de suspiciune nu ne ajută nicicum. Ceea ce ne-ar ajuta în chip real ar fi solidaritatea pentru împlinirea interesului comun, o conjurație a forțelor binelui. Mi s-ar părea un lucru în fața căruia, prostia, mult răspândită și activă, ar da îndărăt.
