Tragicul face parte din ADN-ul speciei umane. Tudor Vianu și George Călinescu se întâlnesc în gânduri atunci când, în acord… parțial cu Benedetto Croce, spun despre tragic faptul că n-ar trebui perceput ca frumusețe estetică (G. C.) sau că este o așa-zisă categorie estetică (T. V.). Tragicul este, mai ales, o categorie generală a spiritului, trăiește agitat în viața reală, sub măști diferite, cu intensități felurite, în funcție de cantitatea plusului de moarte și durere din lume. Tragicul sfâșie ființa sufletului și pe cea a trupului, pentru ca apoi să te trimită către leacurile metafizice, artistice, religioase sau utopice, la farmaciile pe care le-a zămislit, pentru a întreține speranța întru ființare. Doza sa de otravă are inclusă, în multe situații, și acel ceva salvator, în ultimă instanță, care nu întotdeauna își are sursa în ,,farmaciile” amintite, ci mai ales în felcerul din noi.
Cred că și tragicul are marea sa tragedie, de vreme ce unii teoreticieni încearcă să-i cânte prohodul. Alții zămislesc însă chipuri noi ale… prosperității tragediei. Jean-Marie Domenach, de pildă, este seducător atunci când spune că nu există tragedie creștină, întrucât creștinismul este consolator. Dar consolarea creștină nu ascunde în ea însăși o tragedie de netăgăduit? Scapă Raskolnikov, creația creștinului Dostoievski, de tortura tragediei atunci când este consolat de sfânta prostituată Sofia? Nu cumva în credința înfiripată în el se zvârcolesc armiile tragediei?…
Mă cucerește Aristotel atunci când îmi spune, nuanțând, că tragedia este cu atât mai zguduitoare, cu cât distanța dintre mărimea vinei și mărimea pedepsei este mai mare. Ajungem să fim torturați uneori de diferența dintre victimă și călău, întrucât aceasta nu mai poate fi percepută decât tulbure de tot. Firește, putem privi și către interogația gravidă de argumente pe care ne-o aruncă frumos Ileana Mălăncioiu: ,,Dar cine poate măsura, de fapt, această tragedie?” Poate că fiecare dintre noi are propria unitate de măsură… Tocmai de aceea, marii păcătoși au la Dostoievski, de pildă, ceva din scutierul Sancho Panza, care poate ajunge uneori să devină chiar mai Quijote decât don Quijote…
Se golește tragicul contemporan de… tragedie? Domenach a depășit incertitudinea din această interogație. El crede că tragicul contemporan, care este generalizat, a ucis tragedia. Poate că are dreptate. Nu vi se pare că tragedia, generalizându-se, intrând și în toți porii comunităților, nu numai în cei ai individului, s-a banalizat? Violența, dacă-l ascultăm tot pe Domenach, nu mai este percepută acut în fapte separate, ale criminalilor individuali, ci în toată atmosfera aceasta în care ,,politica a devenit o sinteză completă în care se reunesc josnicia cu venerabilul, impietatea cu sacrul, adevărul cu minciuna” (Ileana Mălăncioiu).
În infratragedia contemporană, mai sugerează Domenach, nu se mai confruntă valorile, plinurile de umanitate, ca în ,,Antigona”, bunăoară, ci golurile, forme felurite de vid existențial. Dar dacă tragedia este mai ales trăirea acută a revoltei împotriva plusului de suferință și moarte, revin la Aristotel și mă întreb, privind către societatea românească, dacă nu cumva distanța dintre mărimea vinei clasei politice și mărimea pedepsei pe care ar merita-o devenind atât de mare, tragedia a devenit o banalitate, s-a golit de tragic. Ceea ce, bineînțeles, este o tragedie. Când ți se fură până și dreptul la tragic… Am ajuns să nu ne mai putem consola nici măcar cu ironia lui Paul Morand, scriitorul care a fost ambasador la București: ,,România e un ţinut tragic unde totul se sfârşeşte în comic”.
