Se discuta, zilele acestea, despre suspendarea și, eventual demiterea, președintelui Klaus Iohannis. Că e abureala, că e perdea de fum ca să se ascundă altele sau că o fi chiar pe bune, eu sunt total împotriva acestei idei. Klaus Iohannis trebuie să rămână în funcție până în ultima zi a mandatului, după care, cu voia sau fără voia stăpânilor săi, să meargă, frumos, în fața coanei Justiția și să-și dovedească nevinovăția, după cum spuneau, mai ieri, niște tembeli.
Dar, până atunci, el trebuie să rămână în funcție. Nu pentru că ar fi un președinte extraordinar, nu pentru că fără el țara nu se poate descurca sau că ar avea cine știe ce conexiuni externe. Nu! El trebuie să rămână în funcție pentru că toți cei care l-au sprijinit și l-au adulat să vadă cu ochii lor ce greșeală au făcut. Să-și asume responsabilitatea și să simtă efectele. La fel ca și cu Traian Băsescu, predecesorul sau, Klaus Iohannis a călcat peste cadavre ca să-și obțină puterea, statutul și dreptul de a face ce vrea mușchii săi, fără să dea socoteală nimănui.
Deși au fost oameni care au spus, care au atenționat, care au atras atenția la derapaje. Nu doar că nu au fost crezuți, dar au fost și înjurați pentru că îndrăzneau să se atingă de sfatul Klaus, speranța tuturor tefelistilor și a panglicarilor, a negustorilor de iluzii. Unii au uitat, eu încă îmi amintesc ce declarații de iubire i se adresau de la toate etajele societății.
Unii s-au dumirit între timp; mulți încă nu. Din acest motiv, ca să se convingă și ultimii necredincioși, el trebuie să rămână în funcție. Chiar de acest lucru va însemna că nu va mai rămâne piatră pe piatră. Altfel, va rămâne presupunerea că, poate, lucrurile s-ar fi putut schimba. Românul, până nu se curentează, nu se astâmpăra. Până nu se va convinge că președintele a fost un dezastru pentru țară, nu va crede, oricâte argumente i se va da.
