Eu chiar nu sunt idiot, așa cum ne-au numit ziariștii germani, pe fondul iadului stârnit în toată bucata noastră de Europa. Pentru că eu am ales … să-mi fie bine, vaccinându-mă și respectându-le, în același timp, alegerea celor care nu mi-au copiat gestul.
De fapt, i-am respectat pe toți, indiferent de alegerea făcută, întrucât, chiar și vaccinat, port în continuare masca facială, orinde aș merge sau aș fi. Efectul este cel dorit: nu m-am infectat cu noul coronavirus, har Domnului!, și, iată!, nici măcar cu mai bătrânul virus gripal.
În rest, facă lumea ce-o vrea! Fiecare procedează în felul personal, optând pentru o ideea care-l reprezintă, mierlind chiar, într-o nobilă euforie a libertății. Idiot l-aș numi pe cel care, în lașitatea lui, atașa un emoticon unui articol diseminat pe Facebook-ul ziarului, prin care sugera greața, înțelegând în mintea lui limitată că „astfel” trebuie să-și exprime dezacordul față de rândurile pe care le-am așternut într-un editorial precedent. Ulterior, am observat că avea aceeași reacție imbecilă (singura, de altfel) și față de alte texte, scrise de colegi.
Când mai nimerit ar fi fost, exact ca la tv, să schimbe „programul”. Sunt convins că altcineva, în locul meu, s-ar fi luat de gât cu el, sugerându-i, ca la ușa cortului, un coș plin de lămâie, chiar și cu o literă schimbată în cuvât, reușind, astfel, să-l scape de greață. Eu n-am să fac asta, continuând, în schimb, să mă rog pentru toți ca el, pentru cei care acum suferă îngrozitor prin spitale, dar mai ales pentru colegii noștri de țară, de continent sau de planetă care nu au putut controla ingratul microorganism.
Dar și sperând, totodată, că n-am să mai văd zecile, sutele de coronasceptici atinși de lighioană, pironiți în scaune sau tolăniți pe tărgi, așteptând, pe holurile Urgențelor, să le fie eliberat un pat racordat la instalația de oxigen. Și nici nu o sa mai aud prea curând sunetul ciocanelor care înfig sacadat cuiele în sicriele celor răpuși de panedmie, sigilându-i pentru totdeauna de cei dragi, sau mașinile mortuare înghesuindu-se pe poarta cimitirelor, în „Sâmbăta morților”. Când mai „firesc” ar fi fost să-i pomenim pe cei plecați în veșnicie din cauze mai „naturale”.
