Banut cu banut din vechituri
In fiecare joi, dis-de-dimineata, pe strada Plaiului, ingusta ca o carare, poate fi vazuta o batrâna care trage din greu un carut metalic. Oamenii din zona o cunosc: este tanti Ruxandra, care pleaca la “serviciu”. Numele de domnita nu i-a purtat noroc. Toata viata i-a fost o suferinta, iar acum, la 80 de ani, vinde vechituri in obor.
Ruxandra Cojoc are pensie si s-ar multumi cu ea daca nu ar avea un suflet nevinovat de hranit, bucuria ultimilor ei ani. “Trebuie sa strâng banut cu banut pentru Mona mea”, ne marturiseste in timp ce zâmbetul ii sterge parca toate urmele anilor de pe obraz. Mona este numele de alint al nepoatei ei, Alexandra Mihaela, pe care o creste de 8 ani. “Avea doi anisori când mi-a lasat-o maica-sa, fata mea, si dusa a fost. Acum are aproape 10 ani, ii va implini in martie. Numai bucurii am de la ea de când am luat-o prima data in brate. De Craciun am plâns la scoala. Este cea mai buna eleva si a fost singura care nu s-a incurcat la nicio poezie. Si a spus trei! Le invata intr-o clipa.” Ruxandra Cojoc a crescut 6 copii. Una dintre fetele ei a avut, la rândul ei, 4 copii pe care i-a lasat pe prispa batrânei. Bunica nu i-a alungat, desi “mosul” ei nu i-a primit cu inima deschisa. S-a batut si s-a zbatut pentru nepoti. A ramas cu cea mai mica. Se roaga la Dumnezeu sa o tina in viata cât mai mult, pentru Mona. Batrâna are o pensie de 490 de lei. Fetita primeste un ajutor social de 90 de lei si alocatia. Desi orfana de tata, cea mica nu primeste pensie de urmas. Batrâna nici nu mai stie din ce motiv. Ajutorul mai intârzie sau chiar este suspendat uneori din lipsa fondurilor. Cheltuielile sunt mari de când Mona a intrat la scoala. Bunica vrea ca fetita sa aiba tot ce-i trebuie in ghiozdanel si sa tina pasul cu ceilalti copii din clasa. “Acum se organizeaza o excursie la scoala. Nici nu ma gândesc sa nu o las. Trebuie sa fac rost de 40 de lei. Daca imi merge bine azi, poate ii câstig.” Din carutul pe care l-a târât pâna in obor a scos un brat de haine vechi. Le-a impaturit cu grija, atenta sa le puna in evidenta partea cea mai ochioasa. Printre blugi, pulovere si geci din petice de piele, a asezat si alte “atractii”: un incarcator de telefon (“de la niste nepoti mai mari”), o vaza de sticla ce imita cristalul rosu (“cumparata de mine acum 30 de ani”) si alte maruntisuri. Dupa trei ore de asteptare ii surâde norocul: 3 lei un pulover, 6 lei incarcatorul, 5 lei “cristalul” si banii de excursie se aduna. Batrâna este mândra ca face comertul saracilor. “Trebuie sa incerci ceva când vezi ca nu te descurci. Plânsul nu-ti potoleste foamea si nici nu-ti plateste facturile. Cât ma pot misca, nu ma tem. De sanatate nu ma plâng. Nu ma dor decât oasele noaptea, de munca si de batrânete. Nu iau medicamente si asta-i bine, fiindca n-as avea bani si pentru retete. Cred ca ma tine Dumnezeu in viata si in putere pentru asta mica, pâna o invata si ea sa zboare.”
Doina Mincu
