Știu că va suna a clișeu, dar de astăzi nu va mai trebui să îți mai pese de părerile altora. Acum, nu îți zic să încalci legile și să jefuiești un magazin pentru că nu îți pasă ce va spune poliția și/sau judecătorul. Atenție, nu zic asta! Să ne înțelegem de la început! Mă refer la faptul că nu trebuie să te schimbi pe tine pentru părerile altora și din cauza prejudecăților celorlalți despre cum arăți, cum te îmbraci, ce îți place să faci ș.a.m.d.. Este una dintre lecțiile pe care le-am învățat în pandemie.
Acest text despre asta va fi. Dacă nu te interesează acest subiect, poți pleca liniștit sau liniștită. Nimeni nu se va supăra.
Chiar dacă pare că ieri era 2019, suntem în 2021, iar din toată povestea asta cu pandemia am învățat multe. De exemplu, faptul că trebuie să fiu cum îmi place mie. E drept că, pentru mine, a fost cumva mai ușor – decât poate fi pentru voi dacă abia începeți această aventură cu sine – având în vedere că o parte din timpul meu eram chiar eu, făcând tot ce mă reprezintă. Doar că la școală încercam să fiu în toate felurile, mai puțin eu, ca să mă placă restul și să fac parte dintr-o gașcă, acea gașcă la care visăm cu toții la vârsta asta. Dar am realizat în ultima vreme că asta e complet greșit. Poate mi se pare că încă e uneori 2019, cum era când am intrat în clasa a V-a, dar eu clar nu mai sunt aceeași. Atunci aveam mulți prieteni (îi consideram pe toți colegii prietenii mei), treceam de la o gașcă la alta, dar acum chiar nu mai simt așa, poate mai am doar o prietenă între atâția colegi. Poate sună cumva ciudat. însă acesta este adevărul.
Nu pot spune că anul 2020 mi-a plăcut, pentru că m-a scos din minți neavând cum să ies din casă, dar m-a forțat să realizez cine sunt, cum sunt, ce îmi place să fac, m-a făcut să ies din zona de confort și să îmi descopăr pasiuni noi, să îmi dau seama că nu e atât de grav ca unii oameni din jurul tău să te critice, că nu e un capăt de lume, pentru că toată viața vor exista astfel de oameni, și că, uneori, din eșec sau critică ai de învățat. Și asta a fost o lecție extrem de bună. Anul acesta m-a făcut să înțeleg că nu trebuia să mă schimb, ca să am prieteni, ci să fiu doar eu însămi.
Odată această lecție învățată, m-am trezit înconjurată iar de prieteni, și prin ”prieteni” înțeleg acum nu o ”gașcă”, din care să fac parte cu prețul de a renunța la mine, ci oameni cu care pot vorbi despre lucruri care chiar mă interesează și pe mine, chiar dacă ei se află în același oraș sau în alte colțuri ale țării, în aceeași clasă cu mine ori în altă clasă sau școală. Și am înțeles că persoanele potrivite apar la momentul potrivit. E legea atracției. Când tu ești pregătit cu adevărat pentru viață, persoanele la care nu te gândeai apar. Sau poate erau, de fapt, acolo, doar că până atunci nu le-ai observat. Practic, primești ceea ce oferi. Mai știu că treaba asta e grea, e mult prea grea, însă eu am fost ajutată de faptul că îmi petreceam și îmi petrec altfel timpul liber pe care îl am, ducându-mă la Palatul Copiilor Bacău, pentru că simt că doar acolo sunt eu, chiar dacă unii oameni nu înțeleg asta. Fără să aștept părerile altora despre ceea ce ar trebui să fac sau unde să merg, ascult părerea oamenilor de care îmi pasă cu adevărat, acei oameni în care am încredere, cărora le pot vorbi despre pasiunile mele (pentru scris, pentru fotografie s.a.m.d.), pentru că le înțeleg și le împărtășesc.
În prezența acestor oameni te simți încrezător să vorbești deschis și înveți cum să faci lucrurile mai bine. Pe când, atunci când te prefaci pentru a fi pe placul altora, nu înveți și nu câștigi nimic. Pentru că nu poți reuși să te integrezi acolo unde nu îți este locul, unde nu există oameni cu aceleași hobby-uri și interese, unde nu toți vor să crească, să evolueze tot mai mult, să se dezvolte armonios.
Zilele trecute, vorbind cu prieteni de vârsta mea, am realizat că nu sunt singura care nu reușește mereu să se integreze, care a încercat schimbarea, evoluția. Asta m-a făcut să mă întreb câte persoane mai sunt în locul meu, încercând să se schimbe și să devină ce nu sunt cu adevărat, să pună o mască pe chipul lor, pentru a fi integrați în societate. Răspunsul e de fapt cea mai ușoară parte pentru o persoană cu această problemă și anume să găsească hobby-ul care o face fericită, să vadă ce îi place să facă, unde se regăsește cu adevărat, unde se simte împlinită. Apoi, lucrurile vin de la sine. Când realizezi că nu trebuie să fii tu cu mască, atunci când faci un anumit lucru, și trebuie să fii tu cu adevărat, peste tot, chiar și când ești criticat la greu, atunci ajungi să fii în echilibru cu tine. Asta ia un timp iar partea cea mai grea e să continui să respecți regula asta și când începe să dea rezultate. În timpul liber e mai ușor să fii cine ești tu cu adevărat, pentru că asta te reprezintă și nu trebuie să te ascunzi. Dar când ești în preajma celorlalți, e greu să fii tu și știu acest lucru, pentru că am încercat să-l fac pentru mult, prea mult timp, și, sinceră să fiu, nu mi-a ieșit niciodată, iar criticile celor din jur tot au venit.
Mai știu că e ușor de zis și e greu de făcut. Iar când habar nu ai cine mai ești și ce vrei, pentru că e firesc să ne punem uneori întrebări, e și mai greu, parcă nu mai reușești să te conectezi cu tine, cu interiorul tău, cu dorințele tale. Însă concluzia la care am ajuns, după mai multe povești auzite de la diferite persoane și după cercetarea propriei ființe, este că TU NU POȚI FI PENTRU TOȚI. Nu toți te pot înțelege și nu toți pot să își petreacă timpul cu tine, așa cum ești cu adevărat. Apoi, unii nici nu vor, existând așa numiții „prieteni” pe care toți îi știu. Cu multe fețe, ca un cub sau poate ca o piramidă.
Așa că tu, dragul meu cititor sau draga mea cititoare, nu ești pentru toți! Și nici eu nu sunt pentru toți! Iar eu am început să mă împac deja cu ideea asta. Eu sunt pentru mine!
Tu o accepți? Sau cel puțin vrei să o accepți? Îți dai o șansă?
Maria-Alexandra Vaman, 13 ANI
Clasa a VII-a A, Școala Gimnazială „Dr.Alexandru Șafran”
Membră a Cercului de Jurnalism de la Palatul Copiilor din Bacău
Coordonator: prof. Laura Huiban
