Una dintre cele mai scurte, dar cuprinzătoare și expresive definiții ale sentimentului de recunoștință îi aparține lui Balzac, care îl vedea ca o „memorie a inimii”. Aducere aminte pe care ingrații, egoiștii, narcisicii, cei cu suflet mic, meschin, ariviștii fără scrupule, parveniții ce calcă și peste cadavre nu o au.
E nevoie de un simț al demnității personale, de o educație anume și de noblețe sufletească pentru a nu uia binele care ți-a fost făcut și a ști cum să fii recunoscător cu adevărat, în chip firesc, fără premeditare și ostentație. De regulă, le-am păstrat recunoștință celor care, într-un fel sau altul, m-au ajutat, m-au susținut, mi-au insuflat încredere și curaj în anumite situații și momente ale vieții mele. Și, desigur, întreaga mea recunoștință este, în primul rând, față de familie, de părinții și bunicii mei care m-au crescut într-un climat de căldură, de afecțiune, oferindu-mi modele de comportament și lăsându-mi libertatea de a mă căuta, pentru a-mi găsi și contura felul meu personal de a fi, de a mă exprima, de a face alegerile importante pentru viața mea. M-au protejat prea mult însă, m-au învăluit mereu cu dragostea lor, și nu m-au pregătit deloc să fac față răutății, perfidiei oamenilor. Cu timpul, am ajuns singură să o cunosc, când m-am izbit de ea și am verificat pe pielea mea adevărul proverbului, atât de românesc, despre facerea de bine.
Și acum, e momentul unei frumoase amintiri a inimii mele, legate de regretatul ziarist Eugen Verman. Nu mă împac cu dispariția lui încă mă uit după el și aștept să apară în cele două locuri unde drumurile noastre se încrucișau adeseori: în pasaj, la CEC, unde era și un chioșc de presă, și în zona pieții, pe unde locuia. Avusese, o vreme, și o rubrică numită „Cu sacoșa la piață”. Il cunoștea o mulțime de oameni, Eugen fiind foarte prietenos și vorbăreț. Ne știam de mult, pentru că redacțiile noastre, a lui la ziar, a mea la „Ateneu”, erau în aceeași clădire. Venea în dese rânduri la noi în birou, unde lucram alături de Constantin Călin și Vasile Sporici, ne povestea diverse lucruri și ne mai spunea câteo glumă, înveselindu-ne.
Cum atmosfera de la noi din redacție era destul de sumbră, redactorului-șef de atunci plăcându-i să ne țină într-o stare de tensiune, istorioarele (era un minunat povestitor, criticul Constantin Călin încurajându-l să-și publice scrierile literare) și bancurile lui Eugen ne înseninau. Tot stând de vorbă, m-a auzit că aș fi vrut să-mi schimb locuința (eram însărcinată cu al doilea băiat, și mai aveam și alte motive) și s-a oferit imediat să mă ajute. Era prieten cu primarul de atunci (asta se petrecea pe la sfârșitul anilor ´80), așa că m-a luat într-o zi să-i facem o vizită. L-am convins pe domnul primar (chiar așa, s-a purtat cu mine ca un adevărat domn), argumentele mele fiind întărite de prietenul Eugen, așa că, în câteva zile, am primit un telefon să merg ca să-mi aleg apartamentul. Care era o frumusețe, situat ultracentral, bine compartimentat, inundat de lumină, cu camere spațioase, cu două balcoane mari și o loggie, în fine, Eugen s-a bucurat copilărește de bucuria mea. Și s-a întristat enorm când a aflat că, în urma unui partaj, am pierdut casa aceea. O pierdere grea, pentru că era nedreaptă, dar pe care am înfruntat-o, pentru că trebuia să merg înainte, cu demnitate. Iar Eugen, cu sufletul lui mare, generos, de om săritor la nevoie, m-a înțeles cel mai bine și mi-a împărtășit tristețea.
Inima mea, recunoscătoare, îi păstrează intactă amintirea.
