Băi, tipule, am trecut bariera la care mă gândesc de mult. Sunt cel mai în vârstă ziarist! Am vrut eu să ajung aici, mi-a spus parcă a fost ieri, vesel și plin de viață, Eugen Verman, în Parcul Catedralei, de care se îndrăgostise în ultima vreme.
Când l-am cunoscut eu, „tipul” era un nume consacrat, un nume uriaș în presa băcăuană, de Eugen Verman știau toți țăranii de pe văile Zeletinului, Berheciului sau Trotușului, muncitorii de pe Platforma chimică de la Onești sau din schelele din Moinești. Oriunde mă ducem în județ, oamenii îl vroiau pe Verman, nici nu vroiau să audă de alți ziaiști…
Au fost zile când m-am întors la redacție fără subiectul rezolvat, pe motiv de…Verman. Ce exemplu de profesionalism și dragoste pentru meserie poate fi mai elocvent! Mi-am zis că așa vreau să ajung și eu, ca ziarist.
Domnu’ Verman venea la serviciu ca la o petrecere, umplea redacția cu vocea și poveștile lui, mereu povestea despre oameni, prieteni, foști colegi, cunoștințe, povestea ca nimeni altul.
Era nemțean, pe aproape de Ozana. Scria dintr-un foc, frumos, cu dragostea pentru oamenii lui, avea metafora mereu cu el, nu-i plăcea să spună vorbe grele. Pe noi, cei mai tineri, ne iubea, ne lua cu el pe teren și ne uitam uluiți cum reușește să facă…dreptate. Un om deosebit, așezat, chibzuit, excepțional profesionist, talent, fără talent, zicea, nu faci nimic în presă. El a dovedit-o și prin cele peste 10 cărți scrise, cărți care-i vor purta numele prin vreme, la fel ca și copiii lui, de care era tare mândru.
A fost un om frumos, a trăit frumos și a dăruit frumos. Nu voi fi trist la plecarea lui Eugen Verman, vreau să-l țin minte, așa cum l-am cunoscut, vesel, jovial și bun. Și îi voi reciti cărțile. Sigur a scris și despre mine ceva…
