Am mai zis-o: la noi, politica este făcută după ureche. Inclusiv guvernarea țării. Primează interesul de gașcă, mai puțin (spre deloc) nevoile celor care i-au trimis pe politicieni în funcții generos plătite. Nu le pasă că românii care chiar nu au bani de niciunele sau care așteaptă, ca sclavii, să fie primiți de medici pentru a le obloji rănile. Nu-i doare nici în dos că bieții oameni stau în frig și fac foame, pentru a salva câțiva leuți pentru căldura și apa de la bloc.
Ei știu doar că vor să privatizeze sistemul de sănătate, că pot să împumute bani, cu camioanele, de la străini, evident, fără a da socoteală despre cum se vor cheltui și că trebuie să-și vândă țara până la ultimul metru pătrat. N-au nimic de-a face cu românii, cu țara care i-a născut.
Ei se spală pe spate, unul pe altul, ca la baia comunală. Un timp, sunt cei mai buni prieteni, dar atât cât să nu le mai permită oponenților să ocupe un loc la masă. Apoi, încep să se spurce ca la ușa cortului. Puteam să jur că se va întâmpla asta, pentru că, întotdeauna deznodământul este același când avem de-a face cu o coaliție, în realitate o adunătură de politicieni.
Mai ales când mulți dintre ei apar cu CV-uri închipuite, bogate, pompoase, cu multe bife conținând nume de instituții cu rezonanță occidentală menite să le i-a ochii omului simplu. Sunt făcute în așa fel încât să fie cât mai dificil de deslușit adevărul din ele. Într-o coaliție, se vor genera mereu crize politice, pentru simplul motiv că ăl’ majoritar (care, obligatoriu, va tinde să fie jupân pe tort) îi va îndesa un căluș în gură celui mititel care-și dorește și el, ca tot omu’, o bucată din ciolan, musai cu ceva cărniță pe ea. Mi-aduc aminte de unii care, la fel, pe la începutul democrației, și-au înlănțuit brațele pentru a înlătura de la butoane „ciuma roșie”.
Între timp, au cam dispărut de pe scena flămânzilor de bani, deși erau adânc înrădăcinați în istoria acestor meleaguri. Tare mi-e că și aștia de acum, care au pus labele pe manivelă, fără voia poporului, or să cam dispară din vederile nepermis de îngustate ale alegătorilor.
Dacă nu definitiv, cum s-a întâmplat cu țărăniștii, de exemplu, măcar vreo câteva mandate bune, suficient cât să se așterne peste ei praful uitării și al dezinteresului unanim. Ideal ar fi ca niște români de ispravă, cu respect față de popor și țară, să aibă curajul și putința de a recupera din banii furați de pripășiții de la putere. Dar nu ca în cazul „blondei de la drept”, jucătoare în „gala lui Bute” și bună prietenă cu Solitaire, care, acum, ne face în ciudă de pe țărmurile însorite ale lumii, unde numai un pahar cu apă și lămâie costă cât hrana pe o săptămână a pensionarului român.
Singura problemă ar fi că nu prea mai există opțiuni de guvernanți, nu sunt variante credibile care să preia în administrare țara. Deocamdată.
