A durat destul de mult până să găsesc răspuns la întrebarea aparent banală „De ce le e foame românilor?” O întrebare soră cu „De ce sunt românii săraci” sau cu „De ce, dacă muncesc întruna, românii nu pot agonisi nimic?” Sunt întrebări ale căror răspunsuri ne pot da o direcție a societății românești. Ne pot spune unde greșim și ce ar trebui să facem ca să corectăm lucrurile. Desigur, ca în orice domeniu, întâi trebuie să conștientizăm că avem o problemă. Pentru că, vedeți dvs., foarte multă lume trăiește cu impresia că românul e un leneș care nu vrea să muncească și din acest motiv toate îi merg prost.
Din contra, aș putea spune, românul muncește mult dar munca sa nu-l ajută în nici un fel pentru că roadele muncii sale sunt culese de alții. Nu trebuie să fii marxist ca să constați acest lucru. Trebuie să ai doar puțin bun – simt istoric. Și dacă vei merge pe urmele acestei sărăciri programate a românilor, vei afla și de unde vine acea idee a „leneviei românilor” și de ce a fost împrăștiată în societate.
Cum am mai scris, de pe la 1800, de când relațiile feudale se transformă din cauza transformării economiei naturale în economie de schimb, situația țăranului român se modifică dramatic. Legile se schimbă pentru a-l forța să muncească mai mult pentru proprietarul moșiei; crește dijma plătită pentru pământul lucrat în folosul său iar când nu mai vrea să muncească, este scos cu forța de autorități. De la o situație relativ bună, pe la 1830, în câteva zeci de ani, țăranul român ajunge să împrumute porumb în fiecare iarnă ca să aibă ce mânca.
Sărăcia țăranului determina sărăcia țării; industria care se va constitui nu va avea piață de desfacere pentru că nu există o cerere solvabilă. O situație care a durat cam 200 de ani și de care eu nu aș face vinovată numai clasa politică autohtonă. Pentru că țările dezvoltate ale Europei – Anglia, Franța sau Germania – nu aveau nevoie de concurență pe zona industrială și, în plus, aveau nevoie ca România să rămână o țară înapoiată economic pentru a cumpără furnituri industriale, armament, utilaj agricol de la ele.
Ce vedem astăzi? Că țara se găsește într-o situație similară. Că industria românească nu mai produce aproape nimic și că importăm aproape totul din Occident. Că situația financiară a românilor este tot mai proastă deși, dacă ne uităm pe statistici, românii au una dintre cele mai mari productivități ale muncii ajustate la salarii: fiecărui leu primit ca remunerație îi corespunde în medie 1,78 lei în valoare adăugată. Românilor li se spune că trebuie să muncească tot mai mult în vreme ce sunt plătiți tot mai puțîn.
Aparent, decizia pare luată de factorul politic intern; în realitate nu cred că se mai îndoiește cineva că deciziile acestea sunt luate în altă parte, nu la București. Motivul este evident: România trebuie să rămână o țară cu muncă ieftină pentru ca marile corporații să facă profit cât mai mare.
O dată prin costul scăzut al muncii și o dată prin eliminarea oricărei concurente locale la produsele lor. Pentru a acoperi această operațiune, s-a lansat ideea că „românii sunt leneși, domnule, de aia nu reușesc să se îmbogățească”. Cum spuneam, această manipulare nu este nouă, însă e suficientă pentru a împiedica orice posibilă revoltă. Și lumea subțire muscă din această explicație. De fiecare dată!
