Nu mi-a fost niciodată teamă de singurătate, ba chiar mă simt foarte bine ținându-mi companie, pentru că eu știu exact ce-mi place. Și când spun asta, mă gândesc la un dicton francez care sună așa: mai bine singur (ă) decât într-o proastă companie. Am atâtea lucruri pe care le pot face, să citesc, să scriu, să văd filme, să ascult muzică, să dansez, să-mi fac ceva bun de mâncare, să mă dedulcesc la mici și diverse autorăsfățuri care țin de îngririjire, sau pur și simplu să visez cu ochii deschiși. Așa că înțeleg foarte bine zicerea lui Pascal: „Toată nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru, acela că nu sunt în stare să rămână singuri în camera lor”.
Iar eu refuz să fiu nefericită. Cert este că trebuie să fii un tip puternic și echilibrat, nu vreun nevrotic, mereu agitat și nemulțumit, vreun anxios speriat și de umbra lui, ca să te bucuri de o singurătate luminoasă. Pe care o văd nu ca pe o stare instalată, continuă, pentru că e bine să și ieși în lume, să lucrezi, având colegi, coechipieri, parteneri, e bine să mergi la evenimente, să cunoști oameni noi, să te plimbi, să călătorești. Toate își au rostul lor și o doză recomandată pentru fiecare în parte. Niciodată nu am suferit norma comună, măsura unică, chestiile standard, într-un cuvânt, mucegaiul banalității. „Fericiți cei ce excelează în plăcerea de a discuta banalități, în timp ce ar putea să n-o facă, întrucât nu vor cunoaște ravagiile invidiei celor din jur, nici nu le va ieși în cale monopolul inexpugnabil al ideilor…“ (C.D. Zeletin în „Așternutul insomniacului“). Nu vreau să aud de cei trei „r” care-mi dau fiori: rutina, rugina și ruina. Caut mereu ceva nou de făcut, îmi arunc singură provocări, nu suport stagnarea, lâncezeala. Mă plictisesc înfiorător de repede, nu am răbdare decât dacă-mi impun cu strășnicie asta, neavând încotro, cum se întâmplă în unele situații.
În schimb, mă bucur enorm când întâlnesc oameni plăcuți, prietenoși, deschiși la minte, relaxați imaginativi, generoși.
Criza asta sanitară a afectat însă grav relaţiile dintre oameni. Și ea atrage alte tipuri și manifestări de crize, mă gândesc la cea de comunicare. Aproape oriunde mă duc, observ un nefiresc al relaţiilor, încordarea, deteriorarea lor. Suspiciunea plutește în aer. Când nu dai peste apatici, indiferenţi, dai peste inşi care se enervează din orice, de parcă i-ai deranjat din trebuşoare intime, i-ai scos din aşternut. Foarte puţini sunt cei care au altă atitudine, fiind binevoitori, politicoşi. Cu aceștia, e o plăcere să ai de-a face. Restul însă pare a fi într-un proces de troglodizare. Oamenii se tem unii de alții și se urăsc. Nu văd și nu caută frumosul, viețuiesc doar, nu trăiesc cu adevărat, s-au acrit, înrăit, și merg cu ochii cârpiți. Frumusețea nu există pentru ei.
Iar pe mine mă înspăimântă ideea de teamă, pentru că frica e urâtă, te schimonosește și omoară tot ce-i mai bun și mai curat în om. Demnitatea, curajul, iubirea, visele.
Viața-i ca o floricică de câmp, spunea un personaj din Cehov, vine un țap, o mânâncă și gata, s-a dus!
Genialul dramaturg rus (pentru mine este de neîntrecut) deplângea neștiința oamenilor de a prețui viața, care este „sfânta sfintelor“, în firescul, în adevărul ei.
